duminică, 18 mai 2014

Program and Abstracts

20 Noiembrie 2014                Program

10.00-11.00: Key note speaker

Bogdan Ștefănescu

Weapons of Memory Reconstruction: Paradoxical Irony as a Discursive Strategy of Coping with Communism as Cultural Trauma

Pray for Brother Alexander is Constantin Noica’s aestheticized reconstruction of his incarceration by the communist authorities. The personal drama is camouflaged by cultural fictionalization whereby Noica projects his private grief against the strain of belonging to a marginal victim-culture. His work became a strained reconstruction of a national identity that was shattered by both capitalist and communist hegemons. Most former Soviet countries (especially) are post-traumatic cultures inevitably engaged with the anguish of their coloniality. With Moscow’s ex-satellites and European republics this Eastern forced colonization was superimposed on an on-going Western willful self-colonization (Kiossev). This accentuates the frustration and insecurity of a marginal European intellectual and provokes an interesting form of recuperative discourse which makes Noica solicit compassion for the communist perpetrators. Several Romanian intellectuals who were victims of communism–such as N. Steinhart, M. Vulcănescu, C. Pillat or N. Balotă–had also proposed the theme of forgiveness for their executioners and tormentors, but Noica is the only one to articulate this topos by means of philosophical paradox and rhetorical irony. This paper will be a discourse-oriented approach that relies on the premises of subjective constructivism in order to look at Noica’s memorialistic paraphernalia such as internal dialogism, situational irony, self-ridicule, argument by schocking reversals etc. as part of an all but unique compensatory rhetoric to deal with the cultural trauma of double colonization by the East and by the West.

Bogdan Ştefănescu is Professor of Literature and Cultural Studies at the English Department of the Faculty of Foreign Languages and Literatures, University of Bucharest. A fellow and grantee of the Fulbright Commission, the British Council, the University of London, the University of Stuttgart, Central European University, the New Europe College in Bucharest, and the European Commission, he teaches graduate courses in the rhetoric of nationalism and the comparative study of postcolonialism and postcommunism, as well as introductory courses in critical theory and British literature. He is the author of Postcommunism/Postcolonialism: Siblings of Subalternity (University of Bucharest Press, 2013), the co-author of a dictionary of and co-editor of a collection of articles on, the comparative study of postcommunism and postcolonialism. He also published two studies on British and European romanticism and his literary translations (mostly from Romanian into English) have appeared individually or jointly in fifteen books from Romanian and US publishers. Prof. Ştefănescu is a founding member of the Romanian Society for British and American Studies and was deputy director of the Romanian Cultural Institute in New York (2005-2007). He is currently Vice-Dean of the Faculty of Foreign Languages and Literatures at the University of Bucharest and editor-in-chief of University of Bucharest Review (http://ubr.rev.unibuc.ro/).


11.00-13.30: Panel I. (in English): Ideology, Institutions and Public Policies in Romania and Bulgaria during Communism

·         Francesco Zavatti, Historiography and Sources for a Study of the History Institute of the Central Committee of the Romanian Communist Party
·         Kristina Bobeva, Modification of the Secondary Social Networks for Mutual Aid in Bulgaria in the Socialist Period
·         Vlad Pașca, Prelude to Crisis: Industrialization and Energy Policies in Romania during the 1970s
·         Luciana Jinga, International Adoption in Communist Romania
·        Daniel Ionică, Cultural Repression in Communist Romania. The Role of Censorship in Maintaining Political Power
·         Alexandra Bardan, Un secret de Polichinelle dans la presse quotidienne communiste : l’évolution du marché alternatif de produits culturels et informationnels à travers les annonces classées du journal România Liberă


Francesco Zavatti

Historiography and Sources for a Study of the History Institute of the Central Committee of the Romanian Communist Party

In 1990, the Institute for Historical and Socio-Political Sciences of the Central Committee of the Romanian Communist Party ceased to exist, after 39 years of loyal service to the communist regime. Until the present day, not a single monograph nor any scholarly article or essay have addressed the history of this Institute. Instead, many scholars have referred to it only briefly, pointing out in a few paragraphs its role in the effort of the regime to control and hegemonize the national historiographical field. Twenty-five years after the end of communist rule, the present paper aims at tracing a post-1989 historiography of this Institute, indicating why it is necessary to make a deeper enquiry, and what sources are now available for such an analysis. The paper indicates on the one hand the objective limits and cultural obstacles that have prevented a thorough study of the Institute until the present day, and on the other hand the potentiality that this subject offers for the understanding of the power relationships among the leadership of the Communist Party, its factions and individual conflicts, and in the historians’ environment, between the party propaganda canon and the scholarly historiographical standard. The study reflects on the opportunities offered by the sources presently available on the Institute: its publications, consisting ofhundreds of monographs, collections of documents and reviews; its archive, now in phase of re-ordering by the Romanian National Archives; and finally the memories of the protagonists of the Institute (written in autobiographies and documented in interviews).

PhD candidate in History at Södertörn University, Sweden with a thesis on Romanian communist historiography. Graduated in History at the University of Modena and Reggio Emilia, Italy.


Kristina Bobeva

Modification of the Secondary Social Networks for Mutual Aid in Bulgaria in the Socialist Period

The aim of my presentation is to point out the reasons for the modification of secondary social networks of mutual aid in Bulgaria during the socialist period. This term includes different methods for providing goods and services, but without exchange of money in the period of governance of the communist party.
During this historical period there were significant changes in all spheres of social, economic and political life of Bulgaria. One substantial process is increasing urbanization which deeply changed the social structure of the population. Before communism, the majority of the Bulgarian population was peasants. In the villages, the most common form of ownership was the small family property. In this “traditional” Bulgarian society the forms of mutual aid includes mainly help in agriculture activities or in house building. The socialist intensive urbanization rips that traditional social structure. Nevertheless, the new urban citizens were still marked by the “traditional” culture. In the early 70s, the process of urbanization was almost completed. At the same time, the communist regime stabilized its power. This is the period of the so-called “real socialism”, which distinguish element was the economic shortage.
The constant lack of goods forced population to seek for methods to provide them. In this context, the social networks acquired new content. Nevertheless, they remain based on family and rural relations and kept the practices of exchanging help/goods/services. In this sense, the content of mutual aid transforms from exchanging of working help to a secondary social network of providing goods and services difficult to acquire elsewhere.

Ph.D. Candidate, Sofia University “St. Kliment Ohridski, Faculty of History, Department of Ethnology.

Vlad Pașca

 Prelude to Crisis: Industrialization and Energy Policies in Romania during the 1970s

This paper explores the economic causal mechanisms of the energy rationalization measures enacted by the Communist regime during the 1980s by looking mostly at archival material and statistical data regarding the accelerated growth of the industrial sector in the previous decade. The explanatory endeavor will take into account the influence of international events – such as oil crises – on domestic energy supply as well as the impact of political transformations in the early 1970s on policy decision-making. Following the planned development of energetic infrastructure and key energy-consuming industries, I will discuss the various reasons and targets that policy makers had taken into consideration and ultimately the vulnerabilities of a socialist energy dependent economy at the turn of the decade.

Junior researcher at the Center for Administrative, Cultural and Economic Studies, University of Bucharest. PhD student working on a thesis regarding the economic policies of the Communist regime in Romania during 1965-1975.


Luciana Jinga

 International Adoption in Communist Romania

Once in power, the communist regime in Romania applied population policies inspired by the Soviet model. In a very similar manner, communist Romania combined the modern European ethos of social engineering with Marxist eschatology. This meeting resulted in a stable set of practices, characterized by its own particular development. According to communist propaganda, the increase in capacities and aspirations of the new communist state was unprecedented.
For a positive result, the national body itself had to be to the best possible. This is way, without explicitly accepting the eugenic visions that characterized the interwar Romania, the communist regime took over many of these solutions, such as: social and maternity protection, better health care and a wider medical network, a lower infant mortality, better, financial benefits and special working conditions for mothers.
The failure of these measures already benefit from strong, well known studies on the pronatalist policies or the faith of institutionalized children. But not all the orphans in Romania remained in state institutions, often, when the demand existed, they were put for international adoption, a much less studied aspect that generated and still generates strong debates not only in Romania but also at a international level.
The center of my study is a threefold analyze: the general policy of the Romanian communist regime towards international adoption, preferred countries of destination, the existence of formal and informal networks for international adoption that continued working after the fall of the communist regime.

Researcher at the Institute for the Investigation of Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exile. She holds a joint doctorate from the University of Angers and the University of Iași. Her research interests focus on gender studies and women’s history as well as the history of communist parties in Eastern Europe.

Daniel Ionică

Cultural Repression in Communist Romania. The Role of Censorship in Maintaining Political Power

In my paper, I argue that no totalitarian system can not assert about itself that it fully controls those under its authority if it can’t control the way people speak, write and think. If this were not so, such a regime would have little chance to survive. Monitoring all people and, through it, controlling acts of communication, is an ingredient in maintaining the power.
Censoring the correct information in order to maintain a totalitarian regime in power in the long run could only be done by changing the population’s mentality. Therefore, the methods of censorship and secrecy have shattered, the vital apparatus of the social organism, and have altered the individual mind.
Regarding the communist system, censorship has worked indeed as a control mechanism, but the essence of the phenomenon is the consequences they had over the mentalities. It all started with the need for the new party system to be accepted nationwide and indefinitely. Such a level of intrusion could not be done by force, physically, but by persuasion.
Censorship, in general, performs several functions, including the creation of new elites according to an ideological canon established by the sovereign. Subsumed under this function, another one is smoothening the route for propaganda message, apart from limiting the right to information and freedom of expression. Practices associated to censorship occur especially in times of economic crisis, times when the State feels legitimized to rationalize consumption, leading every time to unfair and preferential distributions of raw materials and technology, under the guise of balance, the obedient are always favored.

PhD student at Doctoral School of Political Science, University of Bucharest; His academic fields of interests include the history of communism, the role of media and censorship, history of the Balkan peninsula and democracy theory.

Alexandra Bardan

 Un secret de Polichinelle dans la presse quotidienne communiste : l’évolution du marché alternatif de produits culturels et informationnels à travers les annonces classées du journal România Liberă

Comment peut-on envisager l’apparition, dans la presse quotidienne communiste, des symboles communistes à côté des marques-phare de la société de consommation capitaliste ? Il paraît étrange, sinon bizarre, de passer de Ceausescu à Toshiba, Samsung ou Grundig dans l’espace de seulement une page.
Notre communication se propose de répondre à ces questions, puissant ses sources dans une recherche empirique que nous avons développée au cours de la thèse soutenue en 2008 à l’Université Sorbonne Nouvelle, Paris 3. Inspirée par l’étude de Tristan Mattelart sur le rôle stratégique des médias occidentaux transnationaux, nous avons examiné le développement du marché alternatif de produits culturels à l’époque de Ceausescu comme un phénomène censé décrire la réaction des consommateurs devant une offre culturelle officielle qui ne répondait plus à leurs attentes.
En passant par une discussion sur les stratégies documentaires propres à un tel sujet, nous allons détailler notre analyse diachronique des annonces classées parues dans le quotidien România Liberă sur une période de vingt ans, soit l’intervalle 1970-1989. Outre la source des statistiques étonnantes, à bien des égards, la page des annonces classées représente aussi un baromètre très sensible des pratiques culturelles ancrées profondément dans la vie quotidienne de l’époque.

Docteur en Sciences de l’information et de la communication de l’Université Paris 3 Sorbonne Nouvelle, assistante d'enseignement à la Faculté de Journalisme et des Sciences de Communication, Université de Bucarest. Elle travaille aussi, en indépendant, dans la publicité.

 11.30-13.30: Panel II. (Română): Comunismul românesc: surse, interpretări

·         Vlad Mitric-Ciupe, Arhivele de familie, elemente inedite ale cercetării „Arhitecţii români şi detenţia politică”
·        Catalin Parfene, Repression/Collaboration in the Memoirs of an Ethnic Hungarian in Communist Romania
·         Cristina Gogâță, Scriitorii în dosarele Securității
·         Emanuel Copilaș, Influența romantismului politic german asupra național-comunismului românesc
·         Simona Deleanu, Unicitatea discursului românesc despre “rezistenţa prin culturǎ”
·         Delia Doina Mihalache, Reeducarea - între realitate cruntă şi ficţiune distopică

Vlad Mitric-Ciupe

 Arhivele de familie, elemente inedite ale cercetării „Arhitecţii români şi detenţia politică”

În cadrul cercetării, „Arhitecţii români şi detenţia politică”, principalele surse au fost reprezentate de dosarele personale din arhiva CNSAS precum şi de identificarea şi intervievarea arhitecţilor deţinuţi politici supravieţuitori şi a urmaşilor celor dispăruţi. Aceştia din urmă, pe lângă informaţiile date, ne-au oferit şi o serie de manuscrise (literatură de sertar), poezii de închisoare, fotografii, documente, scrisori, cărţi poştale, pictură – elemente inedite ce au sprijinit proiectul nostru. Comunicarea noastră îşi propune să detalieze relaţia cu aceşti deţinători de arhive personale precum şi să descrie comorile deţinute de aceştia, comori ce aşteaptă să fie descoperite şi exploatate de către cercetători.

Arhitect, doctor în arhitectură al Universităţii Ioan Mincu din Bucureşti cu o teză despre Arhitecţii romani şi deteniţia politică, 1944-1964. Asistent universitar, Facultatea de arhitectură, Universitatea Spiru Haret.


Catalin Parfene

Repression and Collaboration in the Memory of an Ethnic Hungarian in Communist Romania

My paper discusses the oral interview I made in Budapest with Karoly Oroszhegyi, writer, journalist and Romanian football international of Hungarian ethnicity in the 1950s. Among others, the paper emphasizes the ambiguous relationship between an ethnic Hungarian who was never a member of the Romanian Communist Party but represented Romania through his selection in the national football team, and the Communist regime. The Communist authorities oscillated between dismissing Oroszhegyi from his jobs of football player and journalist, on the one hand, and almost warmly warning him in order to avoid mainly the problems with the feared Securitate, like it happened in 1956, during the Hungarian Revolution, or later through some ‘unofficial’ channels like tapped phone conversations, on the other hand. Thus, the paper underlines several ways of negotiating and modes of avoiding conflicts, and proposes the term “reversed collaboration”.
My interviewee’s life can be seen as part of larger migration/remigration processes and historical traumas between Romania and Hungary during the 20th century. In this respect, the paper also emphasizes what some of the Hungarians from Hungary were mistakenly thinking in the years 1989-1990 about the level of the Romanianization of the Hungarians in Communist Romania and explains the reasons behind Oroszhegyi’s decision to settle down for good in Budapest as part of ethnic Hungarians’ larger migration process from Romania to Hungary in the late 1980s and early 1990s.

Ph.D. student in History University of Bucharest/Ecole Doctorale Francophone en Sciences Sociales with a project on “Football, Politics and National Identity in Communist Romania”.

Cristina Gogâță

Scriitorii în dosarele Securității

În România anilor ‘80, opresiunea ideologică s-a acutizat. Pe fondul unei crize economice tot mai adânci și al unui discurs naționalist permanent întărit, interesul organelor de securitate s-a concentrat în sfera agenților culturali. Comportamentul scriitorilor – urmărit prin toate canalele posibile – a reprezentat un indicator al stării de nemulțumire a populației și de aceea interesul Securității pentru atitudinea și pentru reacțiile scriitorilor la măsurile din sfera politică a constituit subiectul unor dosare tematice complexe. Lucrarea de față are două mize: pe de o parte, își propune să cartografieze instrumentele de urmărire utilizate de Securitate și să reconfigureze, în articulațiile sale majore, peisajul supravegherii permanente, ajunse la cote halucinante în ultimul deceniu comunist din România. Pe de altă parte, apelul la sursele primare – dosarele CNSAS – permite restituirea unui climat cultural deloc maniheist, în care imaginea intelectualului nu este numai un rezultat al atitudinii față de un sistem pe care îl contestă sau îl acceptă, ci și o rezultantă a raportării la semeni, la ceilalați-apropiați, față de care reacționează sau alături de care acționează, în numele principiilor și al intereselor – comune sau personale. Un alt avantaj al studierii dosarelor CNSAS este că notele de informare, rapoartele de analiză și planurile de măsuri emise de Direcția Siguranței Statului reflectă interacțiunea permanentă dintre scriitori și putere, autodefinirea unei categorii în raport cu cealaltă, precum și importanța scriitorului într-un regim totalitar, datorită faptului că omul de litere – în ipostaza sa de creator de discurs –  este o amenințare permanentă la adresa unui sistem care modelează realitatea eminamente prin discurs.
Doctorand al Universităţii Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, unde pregătește o teză cu titlul Ana Blandiana – un portret al intelectualului în epoca sa. Profesor de limba română pentru studenții străini, în cadrul Universității de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu, din Cluj-Napoca.


Emanuel Copilaș

 Influența romantismului politic german asupra național-comunismului românesc

Cunoscutul politolog Robert Tucker era de părere că fiecare regim comunist aflat la putere are tendința de a se transforma cu timpul în național-comunism. Comunismul românesc, mai ales după 1965, confirmă această ipoteză. Numai că, și aceasta reprezintă miza comunicării mele, este vorba în acest caz despre o accepțiune a naționalismului total diferită de cea marxistă, ideologie pe care regimurile comuniste și implicit național-comunismul românesc consideră că o întruchipează. În timp ce Marx considera națiunea o emanație a capitalismului și a „burgheziei” care își camufla astfel interesele particulare într-o retorică a interesului general, național, aceasta urmând să dispară pe măsură ce procesul revoluționar avansa, național-comunismul românesc considera națiunea o formă politică superioară pe care poporul român, a cărui origini erau ferm plasate în perioada de după cucerirea romană a Daciei și până la retragerea aureliană – o dezvoltase în perioada modernă.
 În termenii teoriei naționalismului, marxismul este modernist, considerând națiunea o identitate politică specifică modernității, bazată pe „tradiții inventate” (Eric Hobsbawm) sau cel puțin atent selectate de către o elită politico-economică interesată de prezentarea propriilor interese drept interese ale întregului „popor” – în timp ce național-comunismul românesc este primordialist, o formă radicală a perenialismului care consideră că națiunile moderne continuă în punctele esențiale etniile medievale, a căror origini sunt plasate deseori în Antichitate. Spre deosebire de perenialism, care doar afirmă această continuitate, primordialismul are ca ipoteză centrală superioritatea elementului etnic autohton asupra tuturor populațiilor migratoare (și nu numai) cu care acesta a intrat de-a lungul timpului în diferite tipuri de relații. Genul acesta de naționalism este specific romantismului politic german, care a influențat constitutiv în secolul XX mișcările fasciste, neavând nimic în comun cu accepțiunea marxistă a naționalismului, marxism de la care național-comunismul românesc nu a încetat niciodată să se revendice.

Asistent doctor, departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, istorie politică, teorii ale totalitarismului.

Simona Deleanu

 Unicitatea discursului românesc  despre “rezistenţa prin culturǎ”
Discursul critic la adresa regimurilor comuniste din statele-satelit se contureazǎ dupǎ 1953, dupǎ moartea lui Stalin, dar mai ales dupǎ 1956. Noul curs al succesorului sǎu, Nikita Hruşciov, declarat în Raportul secret rostit în cadrul Congresului al XX-lea al PCUS din februarie 1956, a determinat, în majoritatea statelor-satelit, o liberalizare şi schimbarea vechii conduceri de origine stalinistǎ.
Dupǎ semnarea în 1975 a Actului final de la Helsinki, inclusiv de cǎtre statele membre ale Pactului de la Varşovia, s-a produs, treptat, coagularea viitoarei societǎţi civile, care va avea un rol fundamental în desfăşurarea evenimentelor din 1989. În Polonia, s-a format sindicatul liber Solidaritatea, în Cehoslovacia grupul de intelectuali care a format Charta ’77, în Ungaria, Şcoala de la Budapesta şi grupǎrile disidente formate de intelectuali, toate aceste mişcări au conturat, treptat, alternativa la putere.
În cazul României, ascensiunea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în primǎvara anului 1965, a lǎsat impresia unei accentuǎri a destinderii iniţiate în ultimii ani de conducere de predecesorul sǎu, Gheorghe Gherghiu-Dej. Apariţia disidenţei româneşti a fost determinatǎ de semnarea Actului final de la Helsinki, dar şi de aşa-numitele Teze din iulie 1971, care pun capǎt liberalizǎrii. Construirea imaginii de rebel antisovietic a lui Ceauşescu, dupǎ 1968, a dus şi la o disidenţǎ marginalizatǎ şi personalizatǎ, care nu reuşeşte sǎ devinǎ o forţǎ alternativǎ. Cǎderea comunismului şi evoluţia postcomunistǎ a societǎţii vor accentua discursul despre o altǎ formǎ de opoziţie la conformism mai puţin vizibilǎ: rezistenţa prin culturǎ – subiect ce naşte polemici în rândurile intelectualilor, chiar şi la 25 de ani de la cǎderea comunismului.

Doctorandă a Facultǎţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti cu tema Rezistența prin cultură – o controversă postrevoluționară.

Delia Doina Mihalache

Reeducarea între realitate cruntă şi ficţiune distopică

Reeducarea, în ciuda faptului că în sens primar înseamnă recuperare medicală şi are o conotaţie neutră, a fost asociată în secolul trecut unor experimente de inginerie socială care depăşesc simpla sferă a negativului. Gândită iniţial ca o metodă de convertire a deţinuţilor politici la ideologia comunistă, aceasta va fi transformată într-o metodă extremă de tortură ce urmărea anihilarea fizică şi/sau psihică a « duşmanilor » regimului.
Pornind de la două volume referitoare la reeducare, unul ce pune în evidenţă perspectiva torţionarilor ce au acţionat la Gherla între 1950 şi 1952, publicat de Institutul pentru Studiul Totalitarismului, şi cel memorialistic, Prea mult întuneric, Doamne !, bazat pe experienţa personală a lui Radu Ciuceanu privitoare la reeducarea de la Piteşti căreia i-a fost martor şi victimă, şi având ca termen de comparaţie câteva viziuni distopice, precum romanul lui Orwell, 1984, prezentarea noastră îşi propune o analiză comparativă a metodelor, practicilor, dar şi a retoricii ce au stat la baza « reeducării ». Intenţionăm să exemplificăm cele menţionate mai sus cu ajutorul câtorva fragmente din literatura memorialistică cât şi din cea ficţională într-o tentativă de a explora limitele fiinţei umane supuse violenţei politice extreme.

Doctorandă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi străine, Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre mecanismele de control în societăţile anti-utopice.

14.30-16.30: Panel III. (in English): Perceptions of Communism

·         Teodora Kostadinova, The Image of the Socialist Past in the Contemporary Bulgarian Society: Mythologizing the Past
·         Madlen Nikolova, Legacies of Dissidence: (Mis)appropriations of the 1980's University Culture
·         Sevim Tahir, Prisoners of Image: The Representation of Bulgarian Muslims during the Communist Regime and its Legacy
·         Carmen Ţâgşorean, Images of communism in the memoirs and the press articles of Marius Mircu
·         Daniel Hanu, Young Generation’s Perceptions on Communism in Romania

Teodora Kostadinova

The Image of the Socialist Past in the Contemporary Bulgarian Society: Mythologizing the Past

Since 1989 both society and academics have tried to explain, judge, reconcile, and to evaluate the communist past. This evaluation is often controversial, in the last 25 years, no consent vision on communism and its historical and cultural impact could emerge in Bulgaria. At the same time, one might notice an extreme demonologizing and an intense idealization. Furthermore, changes of these images occurred over time.
My presentation will focus on the phenomenon of mythologizing the communist past and the memory created in this process. It seems that the contemporary Bulgarian society reckons and constructs its notions not on reality and history, but on tradition and memories. Communism is still not evaluated through its characteristics, but on personal experiences and on its everyday life impact.
Time and a difficult transition period assigned to the communist past a rather romanticized image. The political system and state institutions failure in meeting expected standards as well as the harsh reality generated a sense of nostalgia for communism. This sense created a new image of socialism, which is not based on real aspects and facts. Thus one might witness the creation of a myth on socialism fuelled by current events.

PhD Candidate in Ethnology, Faculty of History, Sofia University “St. Kliment Ohridski”. Research interests: socialism, postcommunism, social history.

 Madlen Ivanova Nikolova

Legacies of Dissidence: (Mis)appropriations of the 1980's University Culture

In late socialist Bulgaria there was a boom of cultural production in and around Sofia University and the National Academy of Art that diverged substantially from anything we could brand as an “official” Party line. It consisted of many seminars, conferences, public debates, reading groups, samizdat publications, poetry, experimental art groups and so forth. These practices were formed by young intellectuals and artists who introduced novel intellectual traditions and contemporary artistic forms in Bulgarian cultural life. This environment proved fertile for a number of dissident campaigns and petitions that came to be formative of the post-1989 political culture.
How are we to interpret this vivid late-socialist “academic underground”? Was it an offshoot of the Soviet-lead Perestroika or it was an “authentic” anti-communism, articulating an oppositional discourse to the dominant totalitarian ideology? Were they practicing а sort of a “life in truth” in stark contrast with the empty Party rhetorics? Which adjective is appropriate: alternative, oppositional or dissident? Is it that easy to differentiate between the supposedly “brainwashed-by-the-system” and the “autonomous underground”, or are the boundaries blurry? Moreover, who is authorized to make such judgements?
My paper will be divided in two parts: Firstly, I look into the conflictual (concerning their dissident character) namings of those practices. Here I make use of 20 interviews with intellectuals and artists who were active in late socialism. The interviews were collected as a part of a study on the “1980s Academic Underground” conducted by the Sofia University. Secondly, I juxtapose those biographical narratives to the mainstream discourses about 1980s intellectual dissidence. My research questions in this part are: 1) Which narratives are officialized in the media and which are marginalized? 2) Whose story of socialism was more effective during the protests from the Summer of 2013 in Bulgaria? 3) What are the social conditions of possibility for their introduction into this specific mobilization?
My main argument is that by naming these cultural practices we inevitably participate in their reification due to the practice of naming. As Pierre Bourdieu explains, every description is already a prescription, that is to say, it has its performative effects on the constitution of its object. The efficiency of the symbolic struggles in the political field, however, has its social conditions of possibility - it depends on the distribution of symbolic capital.

MA student in Urban Studies at “St. Kliment Ohridski”, Sofia University; coordinator of the summer school Between (post)Socialism and (neo)Liberalism, Sofia, Bulgaria Research interests: historical sociology, discourse analysis, sociology of Pierre Bourdieu.

Sevim Tahir

      Prisoners of Image: The Representation of Bulgarian Muslims during the Communist Regime and its Legacy

My presentation’s goal is to argue that the image of Bulgarian Muslims built during the Communist regime as a group of backward and fanatical religious individuals who have betrayed their homeland, not only effects the relations at the time, but still shapes the attitudes and dispositions of individuals in the contemporary society. This representation of the above mentioned group functions as a justification for the violent measures taken by the Communist state apparatus. Furthermore, I will provide arguments that the refusal of the Bulgarian Muslims to answer to the “interpellation” or, in other words, the rejection to be “labeled” was defined as sabotage and enemy activity against the regime.
The resistance strategies of the group were misunderstood and interpreted in negative light in order to justify the applied violence.  This is how the voice of the Bulgarian Muslims was silenced and any attempt to withstand the state intervention in the private affairs of the individual was ignored. The failure to recognize the meaning of the acts of resistance determines the marginalization of the voice of the today Bulgarian Muslims. The lack of “infrastructure” and the institutionalized system of representations shape the outputs of the communication process which is specified by the deficiency of common ground.  Finally, the employment of different events in narratives impose a discourse which not only represent a distorted image of Bulgarian Muslims, but also blurred the responsibility for the crimes of the Communist regime, which “man can neither punish, nor forgive” in Arendt words.

Sevim Tahir, PhD student in Sociology at Bulgarian Academy of Sciences, Institute for the Study of Societies and Knowledge, Unit Social control, deviances and conflicts. Sevim Tahir received her master degree in Arabic Studies at Sofia University in 2011.

Carmen Ţâgşorean

Images of communism in the memoirs and the press articles of Marius Mircu

The period of communism was a time of contradictions for the Jewish community. Some of the Jews saw in the establishment of communism the opportunity to change their status, to start a new life free from complexes. Marius Mircu was among those who dabbled, in the beginning, with the Communist Party, leaving to posterity an impressive volume of documents, evidence of an age so reviled. It is one of those whose spiritual strength allowed them to acknowledge the collaboration with the Communist Party. Born in 1909, he began his publishing activity at age 16 and only his passing away stopped him from writing. His volumes and articles present a picture of the Romanian society during the communist period, revealing, among other things, the names of Jews who were part of the various communist structures. A disputed volume is the one dedicated to Ana Pauker, in which the author outlines a positive image of the controversial communist leader, insisting on her kindness. It is interesting that the image that outlines the Romanian society, from the perspective of a Jewish writer of Romanian origin, do not put particular emphasis on Jewishness. During the communist period, together with G. Călinescu, Marius Mircu contributed to the emergence of the newspaper Nation. He was also involved in the journalistic work dedicated to children. Approaching children was the muse for the creation of the Children's Journal. He published in other magazines with the same profile as Pioneer or Firefly. With the exclusion from the ranks of the communist party and isolation, his life and career took a different turn, culminating in emigration to Israel where he continued to write in Romanian. The purpose of this study is to reveal the way Marius Mircu perceived the communist society from the point of view of a Romanian-Jewish journalist.

PhD Candidate in Communication Studies, Babeş-B University Cluj. Fields of interest: Romanian interwar journalism, social issues in media, Romanian journalists of Jewish origins. Editor-in-chief of Romanian Journal of History of the Press.


Daniel Hanu

Young generation’s perceptions on communism in Romania

25 years after the fall of the communist regimes across Europe, a new generation is starting to have its say in post-socialist societies. In order to make sense of the past, young people with no first-hand experience of the communist era have to engage in processes of selection, appropriation and interpretation of memories that stem from a wide range of sources. The varied ensuing accounts of the past, based on second-hand memories / postmemory / prosthetic memory, can be placed anywhere on the discoursive continuum between nostalgia and anticommunist. No matter what technologies of memory one employs or is exposed to, individuals ultimately have the agency to create their own meaningful story of the past. These memories of a past young people have not directly experienced help them make sense of the present in multifarious ways. In my paper, I aim to look at several means through which young people make use of memories of the communist era as it happened in Romania, with a focus on built environment (e.g. why are urban areas structured in a particular way?), society (where do specific mentalities come from?, why are there specific problems in our society, as compared to Western societies?), and identity (we are who we are as individuals, families, and even as a nation because of the impact communist era). Without the intention of minimising the importance of looking at the sources of second-hand memories and at the practices through which young people engage with the past, this paper would focus on the purpose of engaging with a remote past.

 PhD student, Department of Sociology, University of Warwick. His research, ESRC funded, focuses on the processes of memory transmission in post-socialist Romania. 

14.30-16.30: Panel IV. (Română): Memoria represiunii comuniste

·         Gheorghe Calcan, Amintiri despre o revoltă împotriva „cooperativizării”. „Revoluția” din comuna Săgeata, Județul Buzău, octombrie 1962
·         Dragoş Ursu, Memoria reeducării din închisoarea Aiud
·         Dumitru-Cătălin Rogojanu, Gulagul românesc:  memorie și traumă istorică
·         Arina Neagu, Mărturisirea traumei: o aporie? Despre indicibil în memoriile Lenei Constante
·         Andreea Andrei, ''Psihiatria politică'' şi persecuţia lui Vasile Paraschiv


Gheorghe Calcan

 O revoltă împotriva „cooperativizării agriculturii”. „Revoluția” din comuna Săgeata, Județul Buzău, octombrie 1962

Aveam șase ani. Imi amintesc cum s-a făcut cooperativizarea în localitatea natală. Un grup de catățeni, cam patru – cinci pe podișcă în fața casei, doreau să intre în curte. Unul din ei a comunicat celorlalți că nu e nevoie pentru că (tata) se trecuse „la colectiv”. Atunci toti au devenit prietenoși și au început să glumească cu mine și sora mea, mai mică cu un an. Ne-au luat cu ei, drept argument, pentru a-l convinge pe „nea Gheorghe Calcan”, vecinul de pe uliță. Aici s-au năpustit în curte și în casă. L-au scos pe „nea Gheorghe” din casă în bătăi cu nuielele, în țipetele soției care trăgea de el înapoi strigând că-i  moare baiatul în casă. Pe noi, repede ne-au trimis acasă. Vara am participat ca martor la serbarea înființării C.A.P.-ului. Am văzut cu uimire niște cutii mari, negre, din care ieșeau sunete puternice; erau difuzoarele care multiplicau sunetul. Mama a rămas în casă plângând. Toamna, împreună cu mama, pe geamul camerei din antreu am ridicat ușor hârtia ce camufla geamul și am văzut cum o grămadă de oameni era mânată în trap, ca o turmă, de către milițieni care dădeau cu bastoanele. Ulterior am asemănat peren această imagine cu tabloul „La împărțitul porumbului” al lui Ștefan Luchian. „Coana Zamfira, Boiereasca” profitând ca aveam poarta deschisă s-a furișat în curtea noastră. „Țața Leana Chițoaica” lovită de milițieni a rămas în șanț. „Turma” a fost dusă în bastoane în curtea C.A.P.-ului și aici a trecut gârla. Au urmat arestările, oamenii care nu au mai venit, și despre care nu se vorbea, ori se vorbea tainic în șoaptă ... Lucrarea își propune pe baza amintirilor, mărturiilor, publicațiilor și documentelor, tocmai prezentarea acestor aspecte.    

Prof. univ. dr. la Universitatea Petrol şi Gaze din Ploieşti. Domenii de cercetare: Istoria Românilor și didactica istoriei, istoria administrației românești, istoricul industriei petroliere românești, monografii ale unor personalități locale și naționale.

Dragoş Ursu

Memoria reeducării din închisoarea Aiud

Represiunea comunistă a particularizat temniţa Aiudului în peisajul carceral autohton. Numărul mare al deţinuţilor încarceraţi, foamea, frigul, izolarea, prezenţa cotidiană a morţii au transformat Aiudul într-o „cetate a morţii”, ce ocupă un loc privilegiat în memoria gulagului românesc. 
Studiul îşi propune să exploreze memoria reeducării târzii din temniţa Aiudului, ultima staţie a reeducărilor din universul concentraţionar. Metamorfozarea practicilor, represiunea violentă specifică Piteştiului transformându-se într-o tortură psihică prelungită, durata în timp mult mai lungă (1959-1964), alături de investiţia regimului (sub aspect instituţional, al resurselor – umane şi materiale) pentru desfăşurarea acţiunii şi, nu în ultimul rând, rezultatele controversate al reeducării, reprezintă argumente care particularizează acest fenomen, deopotrivă în universul carceral şi în discursul memorialistic. Prin memorie înţelegem în cadrul acestei analize deopotrivă literatura de detenţie cât şi mărturiile orale ale supravieţuitorilor.
În cadrul demersului analitic poziţia centrală este ocupată de martor (memorialist), pentru care detenţia reprezintă mai mult decât o etapă nefastă a vieţii, devenind perioada formativă fondatoare la care se raportează întreaga viaţă. Martorul nu vorbeşte doar despre experienţa personală într-o epocă istorică, ci transmite supravieţuirea sinelui în faţa agresiunii comunismului. Astfel, pentru memorialist demersul său îndeplineşte trei funcţii care se suprapun fără să se excludă: : 1) depoziţie – ca victimă a comunismului şi martor în procesul simbolic al acestuia; 2) mărturie – a experienţei sale carcerale, care susţine poziţia sa anticomunistă; 3) mărturisire – prin care întreaga biografie este simbolizată/ transfigurată în credinţa ce susţine destinul martiric.
Plecând de la aceste premise, cercetarea va fi structurată pe următoarele coordonate: a) analiza lucrărilor memorialistice: biografia autorului, contextul redactării, poziţia martorului faţă de reeducare; b) analiza semantică şi de conţinut a discursului memorialistic: viziune; teme şi motive recurente; cuvinte cheie; c) reconstituirea factologică a procesului reeducării; d) integrarea memoriei reeducării în discursul memorialistic despre gulagul românesc.

Doctorand al Facultăţii de Istorie – UBB Cluj cu tema „Istoria Penitenciarului Aiud în perioada comunistă”.

Dumitru-Cătălin ROGOJANU

Gulagul românesc:  memorie și traumă istorică

Studiul de față trasează câteva linii generale despre conceptul de “memorie”/“memorie traumatizantă”, dar și despre “trauma istorică”, termen adus în discuție și analizat de către istoricul Dominick LaCapra. Gulagul românesc, pe lângă investigarea din perspectiva istorică, poate fi cercetat în dimensiunea sa psihologică, sociologică și culturală, plecând atât de la suferințele traumatice ale victimelor, cât și de la felul în care anchetatorii/torționarii acționau asupra foștilor deținuți.
Memoria victimelor a rămas vie, ea povestește o trauma istorică, care doar printr-o continuă amintire și reamintire, prin comemorări succesive, prin crearea unui muzeu al comunismului, printr-o politică oficială de condamnare veritabilă a regimului comunist, se poate transforma într-o “memorie transgenerațională colectivă”.
Deși, suferințele și traumele deținuților ce au trecut prin Gulagul românesc sunt unice, ele trebuie să devină colective, iar “tranziția traumatică” prin infuzia de depoziții și lucrări memorialistice din România de după 1989 trebuie să se concretizeze într-o adevărată condamnare a comunismului în direcția sa etică și justițiară.

Cercetător postdoctoral în istorie al Facultății de Științe și Litere din cadrul Universității “Petru Maior” Târgu-Mureș având ca proiect de cercetare tema: Psihoistoria Gulagului Românesc. Doctor în Istorie al Universității “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca cu teza: Imaginea torţionarului comunist reflectată în memorialistica universului concentraţionar.

Arina Neagu

Mărturisirea traumei: o aporie? Despre indicibil în memoriile Lenei Constante

Lucrarea de față face parte dintr-o amplă cercetare doctorală și propune o reconsiderare a literaturii/memoriilor carcerale românești dintr-o perspectivă literară, retorico-stilistică, ce devine astăzi imperios necesară. Corpusul impresionant de texte memorialistice publicate la noi până astăzi a oferit suficiente informații despre „Ce s-a întâmplat?” iar critica abundă în investigarea spațiului la nivel documentar. Pornind de la necesitatea reconstituirii „istoriei”, de această dată, prin acumularea amprentelor textuale, discursive, iar nu din perspectiva unei reconfigurări strict factuale, taxonomice ori sintetice, demersul nostru va fi susținut de primul volum de memorii carcerale scris de Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, Humanitas, 2013.
Personalitate cunoscută în epocă prin profesia ei de artist plastic și folclorist, iar nu ca scriitoare, autoarea e condamnată în procesul Pătrășcanu și cunoaște Gulagul românesc timp de doisprezece ani. Volumul are calitatea de a prezenta experiența singulară în rândul deținuților politici, de a fi suportat opt ani de recluziune totală în mai multe închisori din România (completați cu alți patru în celulele comune de la penitenciarul Miercurea-Ciuc). De altfel, memorialista este singura care încearcă o sinteză asupra detenției feminine, decalată pe propriile etape punitive. Considerăm că scrierile sale sunt creditate în interiorul literaturii de poetica aparte a stilului, de strania retorică. Astfel, vom încerca o analiză a mecanismelor memoriei acesteia și a particularităților autenticității în limbaj. Vor fi vizate aporiile mărturisirii traumei și modalitățile prin care e provocată experiența lingvistică. Altfel spus, cum reușește să fie consemnată trauma, care sunt spațiile albe în revizitarea experiențelor trecute sau care ar fi agentul ordonator și semnificant în articularea traumatismelor. În această practică salvatoare, cuvintele își asumă  funcția de a sustrage victima universului carceral și de a o instaura într-un nou spațiu – produsul realizării artistice.

Doctorandă în anul II la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca cu o teza ce vizează spațiul literaturii de detenție românești, prin raportare la volumele de memorii scrise de Lena Constante.

Andrei Andreea

„Psihiatria politică” şi persecuția lui Vasile Paraschiv

Instituția psihiatrică a reprezentat una dintre cele mai întâlnite metode de represiune politică folosite de regimul comunist pentru a-i reduce la tăcere pe cei considerați „incomozi” partidului. Abuzurile politice ale psihiatriei au apărut la sfârşitul anilor 60, iar cea mai bună dovadă în acest sens este discursul ținut de Nicolae Ceauşescu din 1 octombrie 1968.
Un astfel de „incomod” a fost şi Vasile Paraschiv, membru al PCR în perioada 1946-1968. Alături de Paul Goma şi mulți alții, Vasile Paraschiv a reprezentat un adevărat model al disidenței anticomuniste româneşti. Provenind dintr-o familie săracă, animat de idealurile comuniste şi de ideea de a răzbi în viață, Vasile Paraschiv se înscrie în 1946 în PMR. „Călatoria” sa comunistă avea să se termine în 1968, atunci cand Paraschiv îşi va da demisia din PCR.
Odată cu demisia din PCR, destinul lui Vasile Paraschiv avea să se schimbe pentru totdeauna. Acesta avea să fie persecutat continuu de Securitate şi internat în nenumărate spitale psihiatrice. În 1968, Vasile Paraschiv a fost internat pentru prima oară într-un azil psihiatric din cauza faptului că avuse curajul să protesteze împotriva politicii partidului comunist. Dacă în cazul lui Paul Goma, Ceauşescu dăduse ordin să nu i se întâmple nimic, nu la fel au stat lucrurile şi în cazul lui Vasile Paraschiv. Acuzațiile care i se aduceau acestuia erau următoarele: demisia din partid şi atitudinea dezaprobatoare față de politiciile partidului, relația cu Paul Goma şi semnarea scrisorii adresată lui Pavel Kohout.

Master în Politică Europeană şi Românească, Facultatea de Ştiințe Politice, Universitatea din Bucureşti. Doctorandă în Ştiințe Politice, Şcoala Doctorală de Ştiințe Politice, Universitatea din Bucureşti şi cercetător Posdru în cadrul Academiei Române.

17.00-19.00: Panel V. (Română): Memorie şi ficţiune literară

·         George Neagoe, Memoria (literară) a decreţeilor
·         Oana Purice, Autobiograficul deturnat: jurnale ale scriitorilor înregimentaţi politic, publicate înainte şi după 1989
·         George Motroc, Romanul românesc postbelic sau o oglindă (anti)ideologică
·         Iuliana Miu, Textul și contextul în proza lui Mircea Nedelciu
·         Gabriel Soare, Literatura ca mijloc de recuperare a istoriei comunismului

George Neagoe

Memoria (literară) a decreţeilor

Comunicarea pe care o propunem are în vedere raporturile între memorie şi imaginaţie în scrierile despre comunism a câtorva autori, de formaţie filologică, uniţi din punct de vedere biografic prin denumirile de „generaţie a decreţeilor” şi de „generaţie a copiilor cu cheia la gât”. Între experienţa imediată, a vieţii cotidiene, şi cea scriitoricească, a lecturii difersificate, Paul Cernat, Gabriel H. Decuble, Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Ion Manolescu, Veronica D. Niculescu, Simona Sora şi Lucian Dan Teodorovici îşi rememorează trecutul cu atitudini contradictorii. De la nostalgia copilăriei şi a spaţiului locativ (restrâns, dar asigurat) la posibilitatea de a te distra şi a nu resimţi presiunea politică, până la tabuurile regimului, literaţii oscilează între dorinţa de a privi lucrurile cât mai detaşat, fără omisiuni, raportul între constrângeri şi libertate şi nevoia de a critica un sistem de privaţiuni intelectuale şi economice. Duioşia, protestul, pamfletul, lupta cu generaţiile anterioare (a staliniştilor şi a părinţilor deprinşi cu retorica omului nou, a cultului muncii, a micului compromis pentru supravieţuire şi a descurcării în vremuri tulburi) se desprind din scrierile publicate, la începutul mileniului al III-lea, de autorii născuţi după 1968. Deşi se resimte un ton justiţiar, care încearcă să elimine jumătăţile de măsură, este evient că „decreţeii” se confruntă cu o problemă de istorie şi de etică. Ei se văd obligaţi să admită că nu există o perspectivă uniformă asupra trecutului lor personal. Vom folosi pentru ilustrare romanele Alexandru (Ion Manolescu), Sunt o babă comunistă (Dan Lungu) şi Noapte bună, copii! (Radu Pavel Gheo) şi culegeri de memorii precum Cartea roz a comunismului (coord. Gabriel H. Decuble), O lume dispărută (Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir), Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (coord. Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu).

Asistent de cercetare la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, Academia Română, Bucureşti. În 2013 a obţinut titlul de doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti, cu teza Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş


Oana Purice

 Autobiograficul deturnat: jurnale ale scriitorilor înregimentaţi politic, publicate înainte şi după 1989

La granița dintre literar și referențial, literatura memorialistică poate funcţiona ca document, cercetarea istoriei recente probând această calitate. Particularizând, cei patruzeci şi cinci de ani de comunism pot fi evaluți atât prin intermediul surselor oficiale, cât și din lectura jurnalelor, memoriilor, care au acoperit o bună parte a pieței editoriale românești după 1989. Acest fenomen a atras și atenția criticilor și istoricilor literari, ducând la realizarea a numeroase studii. Multe iau în calcul exclusiv volumele publicate după 1990, dar foarte puține sunt cele ce discută jurnalele sau memoriile favoriţilor zilei, ale celor care puneau umărul (din convingere sau pur oportunism) la crearea și consolidarea socialismului românesc.
Discutând maniera în care autobiograficul se instrumentalizează, mă voi opri la două jurnale publicate între 1965 și 1989: Jurnal de Eugen Barbu (1966) și Jurnal de atelier de Aurel Baranga (1978). Folosit pentru a impune o anumită postură literară (concept folosit de Jérôme Meizoz pentru a numi comportamentul social şi literar al scriitorului în câmpul cultural), jurnalul devine locul oportun pentru a-și afișa o imagine favorabilă regimului. În aceste condiții, pactul autobiografic teoretizat de Philippe Lejeune este contaminat de cel ideologic. Pentru a ilustra și mai relevant transformarea jurnalului în metodă de marcare a adeziunii ideologice și de justificare a unor atitudini dintr-o epocă trecută, voi analiza și două volume publicate după 1989, aparținând tot  unor actori-cheie ai sistemului comunist: Miron Radu Paraschivescu (Jurnalului unui cobai, 1994) și Sorin Toma (Privind înapoi, 2004). Astfel, urmăresc funcţia documentară a jurnalelor (ținând cont de natura subiectivă a discursurilor), de păstrătoare ale memoriei trecutului, precum şi configurarea unei practici literare servind, deseori, ca prilej de justificare a propriilor acțiuni, precum şi de condamnare a greșelilor „celor de dinainte” (fie că e vorba de regim, de instituţii sau oameni).

Doctorandă a Facultăţii de Litere, Universitatea din București.

George Motroc

 Romanul românesc postbelic sau o oglindă (anti)ideologică

,,Să ne despărţim de trecut râzând” spusese cândva părintele ideologiei stângii, Marx. Multe lucruri, chiar şi bune, s-ar putea spune despre societatea românească de după 1945 în general şi despre literatura din acea perioadă în special, dar nu şi acest lucru; întotdeauna despărţirea a fost una de tipul ,,privind înapoi cu mânie” printr-o cultivare sistematică a resentimentelor faţă de un trecut invariabil rău şi dominat de exploatatori. Unor astfel de încercări generalizate de transformare în ,,simplă”, dar eficientă armă ideologică, nu-i putea scăpa tocmai literatura şi mai ales romanul; chiar şi acesta a fost ,,naţionalizat” şi a primit drept sarcină de la partid să reflecte imaginea şi idealurile societăţii de tip nou, dar nu oricum, ci respectând o mereu variabilă în timp ,,poetică” din care a rezultat şi o imagine a ideologiei regimului comunist, la început o ,,oglindă” idilică, apoi una în care a început să-i displacă să se privească sau /şi recunoască. ,,Drumul” a fost unul pe cât de lung, de câteva decenii, pe atât de suprinzător: de la aderarea, mai bine zis de la acceptarea ideologiei comuniste - actul de naştere al acestei ofensive ideologice fără precedent în istoria noastră culturală îl reprezintă  anul 1949 apariţia romanului Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu - până  la unul de negare, astfel încât romanul devine o anti-imagine a ideologiei oficiale şi o imagine mult mai reală a societăţii, cel mai bun exemplu în acest sens find ,,Cel mai iubit dintre pământeni”.

Doctorand al Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti


Iuliana Miu

 Textul și contextul în proza lui Mircea Nedelciu

Recunoscut pentru proza experimentală, catalogată drept o adevărată inginerie textuală, pentru apetitul teoretic, dar și pentru proza scurtă cu veleități de documentar al sfârșitul anilor `70 și `80, Mircea Nedelciu rămâne încă să fie descoperit. Interpretarea alunecoasă a scrierilor  sale este datorată în cea mai mare parte factorilor externi, de natură social-politică. Tocmai de aceea publicistica sa, conotațiile simbolice ale romanului și aluziile dintr-o controversată prefață a autorului cu substrat ideologic produce reacții la (re)lectură.
Ceea ce nu se știa însă decât ca rumoare este faptul că Mircea Nedelciu a făcut o serie de compromisuri pentru a se putea desfășura ca scriitor. Mai întâi urmărit, el este atras apoi în jocul organelor de Securitate și pus să raporteze activitatea bunilor săi prieteni și colegi (informații descoperite în dosarele lui Mircea Nedelciu de la CNSAS). De acum, dat fiind tonul de indecizie și de remușcare al unora dintre prozele sale, opera lui Nedelciu ar putea fi înțeleasă și într-un registru aparte, autoficțional.
De altfel, ca o constantă a schimbării de regim politic (ritmul încet al comunismului și cel alert, greu de redat al posmodernismului) se remarcă permutarea de la extern la intern, neglijarea rețetarului minimalist-realist, sesizabilă și în rândul colegilor săi de generație, în dauna subiectivității absolute, înțeleasă, firește și ca fiziologie și ca limbaj.
Ironic, autoironic, și deosebit de lucid și de abil în  a face preconizări, Nedelciu scrie o epocă, se scrie pe sine și un întrg corp social prin care se manifestă acut, ca o boală, comunismul. Contextul este cel care determină mecanica textuării, dar și pe cea biografică și prin care, iată, se poate reevalua proza nedelciană.

Doctorandă, Facultatea de Litere, Universitatea din București, cu o teză despre Mircea Nedelciu.


Gabriel Soare

 Literatura ca mijloc de recuperare a istoriei comunismului

Comunismul poate că nu spune foarte multe unui tânăr născut în perioada comunistă în jurul anului 1989 şi cu atât mai puţin celor născuţi după Revoluţie. Întocmai ca la impactul cu un asteroid, oricât de violentă ar fi coliziunea, undele de şoc înconjoară planeta, încetinesc şi se opresc. Odată cu trecerea anilor şi cu succesiunea generaţiilor, lucrurile încep să fie acoperite de uitare pentru cei care nu găsesc interes în aceste aspecte ale vieţii. Istoria comunismului pare să tindă către aceeaşi soartă, însă datele sunt altele. În primul rând, comunismul nu este extinct, a supravieţuit într-o formă sau alta cataclismului 1989 şi continuă să trăiască. Apoi, undele de şoc ale impactului încă se simt ele fiind perpetuate de la sine sau prin intervenţia omului care urmăreşte ca istoria să nu se repete. Printre altele, unul dintre instrumentele prin care se asigură perpetuarea undelor de şoc şi pe care omul le are la îndemână este literatura. Prin operele literare scrise în perioada comunistă sau după căderea regimului se păstrează vie o memorie a crimelor comunismului care, indiferent cât de groaznice ar fi amintirile scoase la iveală, trebuie reactualizată, completată şi readusă în discuţie. Poveştile sinistre poate că nu adorm copiii, însă ajută ca un coşmar să nu poată redeveni realitate.

Doctorand Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre literatură sub comunism.

17. 00-19.00: Panel VI (Română): Aspecte ale represiunii comuniste

·  Lidia Prisac, Suprimarea bisericii apostolice armene în RSS Moldovenească (1940/1944-1991)
·         Nicolae Ţîbrigan, Represiunile regimului sovietic asupra populaţiei din Basarabia şi Bucovina de Nord (1940-1941)
·         Octavian Onea, EfectulFenomenului Scăeni” asupra bibliotecilor publice din România
·         Ion Xenofontov, „Societatea postcernobâl” sau „gulagul atomic”
·         Tudor Petcu, Martiraj ortodox în temniţele comuniste româneşti

Lidia Prisac

Suprimarea bisericii apostolice armene în RSS Moldovenească (1940/1944–1991) 

Evenimentele care au precedat anexarea Basarabiei (teritoriul aproximativ actual al Republicii Moldova) la URSS (1940; 1944) au determinat procesul de formare a omului nou sovietic. În realizarea acestei politici Kremlinul a recurs la numeroase metode şi tertipuri care au înglobat toate sferele societăţii.
Una din politicile promovate de autorităţile sovietice în RSS Moldovenească s-a referit la închiderea lăcașelor de cult. În pofida faptului că istoriografia cu referire la acest subiect a adus contribuţii consistente (Valeriu Pasat, Ludmila Tihonov, Vladimir Beșleagă, Ion Țurcanu, Veronica Dudnic ș.a.), totuşi le considerăm insuficiente, în condiţiile în care subiectul închiderii în perioada sovietică a Bisericii Apostolice Armene a fost abordat doar fragmentar, prin prezentarea unor informații laconice.
Cu alte cuvinte, studiul pe care îl propunem se înscrie în contextul cercetărilor politicii sovietice de lichidare a „opiului societății” – oricărui tip de religie nu doar ortodoxă, ci și gregoriană. Astfel, Biserica Armeneană din Chișinău, după 1940, îi este schimbată funcția din unificator spiritual al armenilor din spațiul Pruto-Nistrean, fiind profanată prin utilizarea acestea în calitate de depozit și ulterior în agenție de turizm.
Segmentul cronologic al studiului de faţă va cuprinde limitele anilor 1940/1944–1991, de la momentul închiderii Bisericii Armenești până la procesul de reîntoarcere a acestui lăcaș de cult comunității armene. Pentru reconstituirea tabloului acestui subiect se va apela atât la literatura de specialitate, sursele documentare plasate în Arhiva Națională, Arhiva Organizațiilor Social-Politice ale Republica Moldova, cât și la „arhivele vii” – reprezentanții armeni care își leagă memoria colectivă de acest lăcaș.

PhD, Cercetător, Institutul de Patrimoniu cultural, Academia de Ştiinţe, Republica Moldova.

Nicolae Ţîbrigan

Represiunile regimului sovietic asupra populaţiei din Basarabia şi Bucovina de Nord (1940-1941)

Cetăţenii români din teritoriile ocupate Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa au cunoscut încă din 1940-1941 experienţa sovietizării şi comunizării, iar unul dintre elementele centrale ale acestei experienţe a fost aplicarea terorii în masă faţă de clasele sociale considerate de sovietici indezirabile: ţăranii, profesorii, funcţionarii, preoţii etc. Istoriografia din perioada sovietică sublinia, că toată populaţia locală a întâmpinat cu sentiment pozitiv ocupaţia sovietică. Realitatea e că numărul pro-sovieticilor a fost insignifiant, comparativ cu numărul cetăţenilor care doreau să se refugieze în România – 200 000.
Mărturii asupra faptului că băştinaşii era refractari la ideile comuniste ne stau masacrele comise de NKVD (celebra Troika) asupra populației civile. Printre episoadele pe care le voi aborda se numără masacrul de la Fântâna Albă (Bucovina de Nord), gropile comune de la Tătarca (Odesa) şi povestea grupului de studenţi anticomunişti din Orhei (Basarabia). Inamici potenţiali ai puterii sovietice au fost consideraţi foştii funcţionari ai statului român, lucrători ai căilor ferate în care regimul nu avea încredere, foştii membri ai Gărzii de Fier, foști membri ai Partidului Național Creștin, ai Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal, preoţi etc. În total, doar în primul an de ocupație sovietică, au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 90 000 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței, potrivit calculelor istoricilor ruşi după documentele de arhivă de la Moscova.
Munca de documentare istorică va fi realizată, în mare parte, prin intermediul lucrărilor de specialitate şi volumele de memorialistică editate atât în România, cât şi R. Moldova. Astfel, prin folosirea narațiunii autobiografice voi încerca să înțeleg realitatea subiecţilor prin intermediul descrierii literare pe care au făcut-o cu referire la acele timpuri, ilustrând propria experienţă trăită.

Doctorand în sociologie, Universitatea din Bucureşti. Colaborator al revistei Foreign Policy România şi asistent de cercetare la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române.

Octavian Onea

 Efectul „Fenomenului Scăeni” asupra bibliotecilor publice din România

În prezentarea mea voi face o cronologie succintă a detonării culturii române tipărite, anterioare implantării comunismului în România. Naţionalizarea Fabricii de hârtie de la Scăeni, în 1945 (topitoria în care cărţile-săbii capitaliste erau prefăcute în scuturi de hârtie socialiste) şi culminând cu reforma ortografică din 1953 a Academiei Republicii Populare Române precum şi şirul de intervenţii propagandisto-ideologice, dublat de acte legislative şi normative şi de măsuri administrative, au avut consecinţele scontate. Pentru a le depista, am vizitat mai multe Biblioteci judeţene, municipale, comunale şi şcolare – între cari şi pe cele din fostele capitale ale Ţării Româneşti: Câmpulung, Curtea de Argeş şi Târgovişte – cercetând primele registre de inventar şi încercând să văd şi alte documente. Cu rare excepţii, odată cu cărţile „vechi” au dispărut şi vechile inventare. Autorii, ruşi şi sovietici în cea mai mare parte, lasă impresia unei URSS de limbă română. Arar pătrund, mai ales la început, în masa de cărţi editate la Bucureşti şi chiar la Moscova, şi autori occidentali: Eugene O’Neill, Upton Sinclair (1946), Sinclair Lewis, John Priestley (1947), Arthur Miller, Abel Plenn, Shakespeare, Tokunaga, Jules Verne (1948), Howard Fost, Fast Howard şi Lope de Vega (1949). Sunt prezenţi doar următorii autori români: G. C. Nicolescu (1945), Ionescu-Gulian, L. Rădăceanu, M. Roller (1946), I. Biberi, Odobescu (1947), I. Banciu, Z. Brancu, Caragiale, I. Chişinevschi, M. Davidoglu, Ghe. Gheorghiu-Dej, P. Iosif, A. Pauker, Popescu-Doreanu, B. Zaharescu (1948), M. Banuş, V. Eftimiu, S. Iosifescu, Al. Moghioroş, I. Nestor, C. Nicuţă, M. Pop, M. Radu, Z. Stancu, S. Ştirbu, S. Toma, I. Vitner (1949).

Istoric, dramaturg, pictor. A absolvit Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti în 1967. A înfiinţat Fundaţia Hasdeu din Câmpina (1991) şi publicaţiile „Câmpina liberă” (Decembrie 1989), „Verva. Revistă social-culturală, istorică şi literară” (Februarie 1990) şi „Poarta Sărutului. Revistă lunară de literatură şi artă” (Octombrie 2008).

Ion Xenofontov

 „Societatea postcernobâl” sau „gulagul atomic”

Catastrofa de la Centrala Nucleară Electrică Cernobâl (CNEC), din 26 aprilie 1986, este considerată cea mai dezastruoasă calamitate ecologică a Europei din istoria producerii energiei nucleare, care a lăsat amprente nefaste asupra stării de sănătate a oamenilor, a ambianței, generând și o nouă viziune referitoare la impactul factorului antropogen în univers. Catastrofa tehnogenă de la Cernobâl a intensificat protestul populației față de sistemul administrativ de comandă sovietic, față de ideologia  comunistă. Toate nereușitele din viața politică, socială, economică, spirituală erau puse pe seama accidentului. Cernobâlul simbolizează colapsul Uniunii Sovietice.
CNEC a fost construită cu încălcarea flagrantă a normelor de securitate ecologică. Oamenii de știință din URSS atenționau asupra încălcării măsurilor de securitate în cadrul centralelor nucleare, inclusiv a celei de la Cernobâl. Se aduceau argumente din domeniul economiei, referitoare la energia atomică, ca fiind foarte costisitoare. Medicii băteau alarma că sub impactul radiației se majorează numărul de boli oncologice. Sistemul totalitar sovietic nu recunoștea ideile de alternativă, cunoștințele noi, ci, viceversa, nega noile abordări, crezând cu abnegație în forțele proprii și supraputerea sa, iar descoperirile științifice în domeniul fizicii și tehnicii erau ținute în secret, inclusiv cele ale energiei atomice. Pe baza mărturiilor orale ale „lichidatorilor” – persoanelor din RSS Moldovenească care au participat la înlăturarea flagelului nuclear – se aduc noi contribuții în cercetarea evenimentului în cauză.

Doctor în istorie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Secretar ştiinţific al Institutului de Studii Enciclopedice și cercetător științific la Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”.

Tudor Petcu

Martirajul ortodox din temniţele comuniste româneşti

Ortodoxia a reprezentat întotdeauna una din principalele arme cu care poporul român s-a apărat în faţa nenumăratelor atacuri, fie că vorbim de invaziile otomane, de anumite tendinţe de colonialism occidental, sau oricare alte atacuri. O mare provocare, poate cea mai recentă din istoria ţării noastre, cu care ortodoxia română a trebuit să facă cunoştinţă, a fost, fără îndoială, teroarea comunistă, de altfel rodul procesului intenţionat de sovietizare. Iar când ne gândim la ortodoxia oprimată de regimurile comuniste, luăm în considerare mai ales mişcarea de rezistenţă a laicatului pentru care nu conta decât sacrificiul, fie el şi suprem, pentru valorile naţionale. Din acest punct de vedere putem să ne referim, de pildă, la mişcarea Frăţiile de cruce căreia un mare suflu i-a dat unul din sfinţii închisorilor, Valeriu Gafencu, o mişcare încă mult prea puţin cunoscută.
 Un alt subiect încă incitant şi în egală măsură sensibil, care ne trimite direct la rezistenţa anticomunistă a martirilor ortodocşi români, îl constituie cu siguranţă închisorile comuniste din România, acolo unde mulţi deţinuţi au fost nevoiţi să treacă de cel mai dificil extemporal cu viaţa. În acele închisori nu era necesară doar o rezistenţă politică sau ideatică în planul teoriilor sociale, ci mai ales o rezistenţă morală pe care unii au avut-o din plin, iar alţii au dobândit-o cu timpul. Ceea ce ne frapează mai mult în această geografie concentraţionară din România comunistă, este, cel puţin din punctul nostru de vedere, închisoarea de la Piteşti. Nu  este cazul să aducem aminte de metodele de reeducare aplicate acolo, dar ceea ce am putea accentua mai mult privitor la acest aspect ar fi exemplul părintelui Gheorghe Calciu, care din călău a devenit victimă, chiar prin alegerile pe care le-a făcut, regretând cu demnitate perioada în care şi-a torturat colegii de celulă. Cele menţionate în rândurile de mai sus sunt doar câteva din multele exmple grăitoare de care studiul de faţă se va folosi în vederea unei corecte evidenţieri a ceea ce a însemnat cu adevărat martirajul ortodox din temniţele comuniste româneşti.

Master în Studii Europene şi Etica Relatiilor Internationale, Facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti, redactor al „Oglindanet.ro”.

21 Noiembrie 2014

 9. 00-11.00. Panel I. (in English): Memory of Communism after 1989

·         Luiza-Maria Filimon, “Memories from the Lost Age”: the Mechanics of Social Amnesia in Totalitarian Spaces
·         Jolanta Jasina, The Katyn Massacre, the “Katyn Lie”, and the Struggle for Truth: The Relation of Memory and Repression in Communist Poland
·        Codruta Pohrib, Genre and Generation in Post-communist Romania
·         Mălina Ciocea, Alexandru Cârlan, Mediation and Mediatization in the Cinematic Memory of Romanian Communism
·         Adrian Stoicescu, Remembering the Republic’s Day between community and adhocracy. An Internet based case study on remembering August 23rd


Luiza-Maria Filimon

 “Memories from the Lost Age”: the Mechanics of Social Amnesia in Totalitarian Spaces
The fact that a majority of Romanians look favourably at Communism (46%) and do not regard it as a criminal regime (41%) is far from being a local peculiarity. Strenuous and difficult democratic transitions have made it easy for many Eastern Europeans to set the Communist times in illo tempore – in a golden age. Professor of Social Theory and Social Action, Barry Schwartz would infer that this is a case of ‘everything was better back when everything was worse’. Or as the opening sentence from The Go-Between by L.P. Hartley starts: ‘The past is a foreign country; they do things differently there’. This paper intends to deconstruct the concepts of memory and amnesia and their functions in non-democratic spaces. Of interest to us, is how when taken collectively, both behave as societal forces profoundly influencing the development of a community at a local level as well as at a national one. As dystopias tend to do, communism took psychosis and paranoia to paroxysmal levels. It worked towards levelling out dissent and diatribes.
My presentation comprises of two parts: firstly, it conducts an in-depth comparative analysis of how collective amnesia has manifested itself in three former Communist countries: Romania, Poland and the Czech Republic. Secondly, by accounting how totalitarian regimes project onto their subjects, a monolithic truth through a complex process that combines the force of repression with the power of terror, the paper explores from a Derridean perspective, the social mechanics of rejecting the truth. If in the first part, we investigate the rapport between memory and Communist metanarratives, then in the latter part, we explore the role social amnesia plays in the establishment of a tabula rasa mentality during the democratic transition. In order to better exemplify this, the paper refers to the data provided by the opinion polls on the Romanian Communist regime. Since memory is not history, an analysis at the national level, should identify the ways in which the places of memory have been corrupted and eroded by the spectres of totalitarianism.

Luiza-Maria Filimon holds a M.A. in History from the Faculty of History and Political Science, „Ovidius” University, Constanta. Main research interests are: theory of international relations, poststructuralism, critical security studies, critical discourse analysis, politics of memory.

Jolanta Jasina

The Katyn Massacre, the “Katyn Lie”, and the Struggle for Truth: The Relation of Memory and Repression in Communist Poland

In 2010, the Prime Minister of Poland, Donald Tusk stated that: “we, Poles, are, in a sense, one big Katyn family”. His statement, which connects the today Polish identity to the massacre of approximately 22 000 Polish officers in 1940 by NKVD, in order to be understood has to be placed in the broader context of Polish memory building during communism (1945-1989). Until 1990, the Soviet authorities have always denied the responsibility for the Katyn massacre. Thus, in communist Poland, the Katyn massacre was an official taboo, while its victims’ relatives were persecuted.
The case of Katyn exemplifies the way in which national memory of trauma developed in opposition to the official communist discourse. This was not a unitary or linear process: the truth about this crime was, on the one hand, transmitted through unofficial discourses in Poland, and, on the other hand, surfaced on the occasion of a series of memory related events outside of Poland, notably in London. Gradually, Katyn became embedded in Polish memory culture and blended in with narratives of fight for independence, national identity and victimhood. During communism, Katyn massacre came to symbolize the evils of Stalinism: both the massacre itself and the propaganda that followed it.  History and memory of Katyn massacre are (still) far apart. One indication is the fact that the word Katyn denominates a number of different places (not only the Katyn forest) where crimes were committed. Another aspect concerns the fact that while many historical details of the circumstances of the crimes are still missing, the symbolic and national charge of Katyn in Poland became all the more prominent. 
What is the relation between communist repression and the memory of traumatic events? What is the role of national narrative in the formation of this memory? How does almost half a century of communism make the memory culture in Poland nowadays different? I believe that a deep analysis of the memory of Katyn massacre and of “Katyn Lie” may give us some insights on these questions.

Consultant to the management board at Lee Hecht Harrison GmbH Germany, master in Russian and European Studies at Yale University with a thesis on the memory of Katyn massacre.

Codruţa Pohrib

Genre and Generation in Post-communist Romania

In the decade following the 1989 Romanian Revolution, the memoir dominated the public sphere as the memories of former prisoners, members of the resistance and dissidents took centre stage in the process of coming to terms with the recent past. For lack of effective transitional justice measures, this genre of life writing took on a performative role and became the main mode of remembrance as well as the main means to seek retribution. In fact, these forms of remembrance coalesced in a hegemonic memory discourse driven by the imperative of ‘memory as justice,’ which became the only acceptable narrative of the communist past. Since 2000, however, new modes of remembrance have surfaced, the most popular of which being generational life writing authored by individuals who were growing up in Romania in the 1970s-1980s. Revisiting communism through the lens of childhood, the new genre destabilizes the hegemonic dichotomies of the memoir which radicalized Romanian post-communist society, dividing it according to a victim vs. oppressor logic and brings forth a focus on the everyday and the marginal, while at the same time playing an active role in the construction of generational identity. However, this emerging memory genre has most often been dismissed as nostalgic and has not received due attention. This article comes to fill this gap by putting forward the argument that genre is a very useful analytical tool, especially in a context where life writing is fraught with ethical and political contradictions.

Ph.D. student at the University of Maastricht carrying doctoral research into the memory of Romanian communist childhoods across media.  Research interests: constructions and representations of childhood and youth in media,  nostalgia associated with children’s material culture.

Mălina Ciocea, Alexandru Cârlan

Mediation and mediatization in the cinematic memory of Romanian communism

The aim of this paper is to investigate the processes of memory mediation through cinematic technologies and practices, in the context of a dialectical relationship between mediation and mediatization. We intend to conduct an analysis of various cinematic genres (the documentary about Communism as a historical period, the fictional films, the art films) as types of mediation in the engagement with the past, in order to understand how these mediation dispositifs work and how mediation incorporates reflexively the processes of history mediatization. Another aim is to investigate the contribution of cinema to building cultural memory about the Communist period in Romania and the dynamics of memory policies in the Romanian public sphere, in order to highlight the relationship between identity building through remembrance and the processes of public legitimation of memory building. The empirical area of our investigation is mainly productions that thematize the historical period of Communism in Romania, from an array of cinematic genres, which negotiate versions and meanings of the Communist experience in terms of historical relevance, moral responsibility and identitarian significance. We can take these discourses as competing/convergent inputs in building a collective memory about Romanian Communism. Our analysis will focus on the types of engagement with Communism through strategic negotiation of distance from the past in recent movies about this period. In order to reach these objectives, we build an analytic of techniques and practices of mediation of the past through cinema, adapting insights from Critical Discourse Analysis in the field of memory studies.

Mălina Ciocea (Lecturer, PhD.) and Alexandru Cârlan (Lecturer, PhD student.), members of the Laboratory Communication, Discourse, Public Problems (CODIPO) of the Center for Research in Communication, National University of Political Studies and Public Administration (SNSPA). They have been involved in several research projects, among which two have focused on the memory of communism in young generations and the construction of the public problem of communism through media debates in the Romanian public sphere.

Adrian Stoicescu

Remembering the Republic’s Day between community and adhocracy: An Internet based case study on remembering August 23rd

Each and every year, on 23rd of August, media – both the traditional media and the virtual ones – dedicate at least one piece of news to the ex-national day of Romania. 2014 was no exception, all national broadcasting channels interviewed ordinary people on the streets with a view to recalling the past events surrounding the majestic parade and the aftermath of it.
My presentation aim is not to analyse such discourse as it is shaped by the reporter and those editing such news, but to approach the comments each viewer may post at the end of each article the internet pagers host. To this extent, it comes natural to investigate such critical reaction people may have in the virtual worlds since the lack of proximity of a group that may interact with such opinions and a rather clear sense of anonymity may lead to free, uncensored reactions to the presented recollections of this event.
On the other hand, such web pages enable people to react to such comments so the reader getting an image of belonging to or, on the contrary, of detaching from the ways in each the communist period remembrance is shaped in the present times.
My presentation will try to answer the question the title addresses which is remembered past hold them together in what can be called a virtual community or set them apart in a simple adhocracy of memory in a virtual reality which may be regarded as a place of memory.

Adrian Stoicescu is a PhD Lecturer at the Department of Cultural Studies, University of Bucharest, teaching cultural anthropology, ethnography, gender studies and internet studies. Postdoctoral student of Romanian Academy.

9. 00-11.00. Panel II (Română): Inginerie socială comunistă: istorie şi memorie

·         Emilia-Elena Clucerescu (Tănase), Inserţia Vechiului Regim la nivel rural: aspecte economice, culturale şi social-politice
·         Mara Mărginean, Bunăstarea statistică. Proiecte de analiză socială în România anilor ‘50
·         Raluca Mărgărit, Sărbătorile regimului comunist, momente de maximă efervescenţă socială.  Evoluţia manifestărilor culturale şi artistice în spaţiul întreprinderii socialiste
·         Mihai Marian Olteanu, Politică și planificare urbană în anii democrației populare. Tendințe în sistematizarea Bucureștiului (1952-1959)
·         Marius Cazan, Percepţia asupra locuirii la bloc în perioada comunistă

Emilia-Elena Clucerescu (Tănase)

Inserţia Vechiului Regim la nivel rural: aspecte economice, culturale şi social-politice

Colectivizarea agriculturii, industrializare şi sistematizare rurală, organizare specifică a vieţii administrativ-politice locale, toate aceste elemente constituie direcţii de acţiune prin intermediul cărora regimul comunist se implantează la nivel rural. La momentul instaurării acestuia, proporţia populaţiei rurale este de peste 75%; în ciuda politicilor intensive de urbanizare, acest procent reuşeşte să scadă numai până la jumătate din totalul locuitorilor, tendinţă care se menţine şi după anii 1990. 
Inserţia Vechiului Regim în comunităţile locale de mici dimensiuni atrage după sine transformări radicale ale înfăţişării acestora prin crearea centrelor civice comunale care grupează principalele instituţii publice (primărie, şcoală, dispensar, cămin cultural), ale economiei locale prin dezvoltarea activităţilor industriale şi prin angrenarea masivă a locuitorilor în Cooperativele Agricole de Producţie, Întreprinderile Agricole de Stat etc., precum şi modificări ale modului şi nivelului de trai al populaţiei, prin anihilarea dreptului la proprietate privată şi reconfigurarea relaţiilor intracomunitare. Transformarea structurilor de autoritate, evoluţia climatului socio-cultural general şi actorii care gestionează politic şi administrativ nivelul local prin implementarea directivelor centrale constituie elemente primare în înţelegerea funcţionării unui regim totalitar.
Studiul de faţă îşi propune o trecere în revistă a acestor transformări prin analiza lor la scară micro. Astfel, prin intermediului unui studiu de caz – comuna Ceptura, judeţul Prahova – vor fi studiate dintr-o perspectivă teoretico-explicativă, aspecte ale vieţii cotidiene  în România rural-comunistă, în profunzimea lor.

Doctorand al Facultăţii de Ştiinţe politice şi sociale, Université Libre de Bruxelles şi al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti şi Şcoala Doctorală Francofonă în Ştiinţe Sociale / Ecole Doctorale Francophone en Sciences Sociales. Tema cercetării:  Guvernarea la scară micro: Elitele politice locale ale României  postcomuniste;  Studiu de caz: Comuna Ceptura, Judeţul Prahova.

Mara Mărginean

Bunăstarea statistică. Proiecte de analiză socială în România anilor ‘50

În anii ’50, atât în ţările comuniste cât şi în cele occidentale, proiectele de modernizare socială au fost abordate prin prisma metodologiilor specifice analizelor cantitative. Invocând obiectivitatea ştinţelor sociale în analizarea proceselor sociale, cercetătorii au formulat diverse programe de studiere a funcţiei statelor moderne bazate pe statistică ca pilon al noii ordini politice. Deşi de ambele părţi ale Cortinei de Fier, bunăstarea socială a fost considerată de o importanţă strategică, ceea ce a diferenţiat cele două tabere a fost valoarea ideologică dată modelelor statistice de investigare socială.
Pornind de la premiza că valoarea ideologică a produselor crează identităţi sociale care la rândul lor articulează identităţi naţionale, această prezentare îşi propune să investigheze şi să explice situaţiile paradoxale şi tensiunile apărute între actorii politici şi specialiştii din ştiinţele sociale cu privire la gestionarea materialităţii în cadrul societăţii româneşti. Elementul nodal al analizei îl constituie contextualizarea politicilor sociale în funcţie de reconstrucţia/modernizarea societăţilor europene postbelice. Ne propunem să identificăm diferenţele de abordare a bunăstării sociale comparând soluţiile propuse de retorica propagandistică, actorii publici decidenţi şi oamenii de ştiinţă. Încercăm să stabilim rolul jucat în alegerea soluţiilor de tensiunile ideologice dintre Est şi Vest, precum şi în ce măsură aceste soluţii au fost articulate de deziderate utopice sau pragmatice. Ne propunem să investigăm gradul de individualizare a realităţilor româneşti în raport cu alte spaţii (estice/vestice). Cercetarea noastră se bazează pe surse arhivistice, presă şi lucrările publicate de către diferiţi profesionişti ai ştiinţelor sociale.

Cercetător postdoctoral, Academia română, Universitatea BB Cluj, doctor în istorie. Domenii de interes: cultura vizuală a războiului rece, estetică şi modernizare în Europa secolului XX, istoria socială. 


Sărbătorile regimului comunist, momente de maximă efervescenţă socială. Evoluţia manifestărilor culturale şi artistice în spaţiul întreprinderii socialiste
În cotidianul întreprinderii socialiste, manifestările artistice şi culturale au ocupat un loc central. Preocuparea comitetului de partid pentru astfel de activităţi apare la începutul anilor ’50, timpul alocat acestor manifestări crescând progresiv de-a lungul deceniilor. Întreprinderea îndeplineşte, în cadrul statelor comuniste, funcţii complexe nefiind doar principala sursă de venit pentru economia naţională, ci şi o instituţie în cadrul căreia se desfăşoară numeroase evenimente cultural-artistice, care au ca obiectiv crearea şi impunerea în cadrul societăţii a unor noi valori. Sărbătorile regimului au constituit, în opinia noastră,  momente în care manifestările culturale sau artistice ating punctul culminant.  Aceste evenimente presupuneau o mobilizare extinsă a cetăţenilor pentru a se crea ideea de unitate şi solidaritate a cetăţenilor cu politicile regimului. O punere în scenă întotdeauna grandioasă şi foarte bine regizată îi aducea laolaltă pe angajaţii din întreprinderi, din marile platforme industriale, care erau, conform discursului oficial, imaginea succesului economiei socialiste. Vom încerca să reconstituim, plecând de la sursele produse de comitetul de partid de la nivelul unor întreprinderi precum Combinatul Siderurgic de la Hunedoara şi Călăraşi, calendarul activităţilor pe care le presupunea o sărbătoare a regimului.  În aceste zile de sărbătoare, capacitatea de mobilizare a regimului comunist era testată la maxim. Astfel de măsuri şi planuri de organizare se desfăşurau în toate întreprinderile din ţară, şi cu atât mai mult în marile centre industriale. În acest context, întreprinderea socialistă nu a fost doar un loc de muncă, ci un spaţiu educaţional şi cultural, un loc de propagare a ideilor promovate de regim, un loc de control, de formare a omului nou, un loc de producere a regimului comunist.

Doctor în Științe Politice, Universitatea din Bucureşti. Titlul tezei Întreprinderea socialistă în perioada regimului comunist din România. Domenii de interes: întreprinderea socialistă, perioada comunistă, regimuri politice, istorie socială, metodologia cercetării.

Mihai Marian Olteanu

 Politică și planificare urbană în anii democrației populare. Tendințe în sistematizarea Bucureștiului (1952-1959)

Prezenta comunicare își propune să investigheze componentele esențiale ale procesului de sistematizare urbană a municipiului București, în direcția evidențierii factorilor care au determinat dezvoltarea şi restructurarea aşezării omenești, într-o viziune istorică, dar care să integreze metode specifice domeniului, cât şi metode ce ţin de disciplinele conexe.
După prezentarea succintă a perioadei de organizare a puterii comuniste ce a marcat în mod special primii ani de după război, vom analiza anii ’50 ce ilustrează începutul unei transformări a societăţii şi a spaţiului după criterii şi principii venite direct de la Moscova. Legislaţia de urbanism specifică practic dispare, ea fiind înlocuită cu un lung şir de hotărâri şi directive care sunt expresia directă a viziunii partidului-stat. În acest context specialiştii devin executanţii unor ordine politice clare, a căror dimensiune ştiinţifică sau artistică tinde să devină absentă.
Concentrarea puterii decizionale în zona politicului a deschis calea unor prefaceri urbane reprezentative pentru regimul de „democrație populară”. Statul a devenit cel care controla toate etapele procesului de construcție, de la întocmirea temei până la execuție, controlând investițiile și alocând fondurile necesare prin intermediul planurilor anuale și cincinale.
În ceea ce priveşte spaţiul urban, primele intervenţii urbanistice ale perioadei comuniste nu afectează structura oraşului tradiţional, amplasându-se fie în zone neconstruite, fie rezumându-se la mici inserţii izolate în centrul oraşului, care mai degrabă participă la reconfigurarea spaţiului urban, decât să îl modifice.

Doctorand al Facultăţii de Istorie a Universității din Bucureşti.

Marius Cazan

Percepţia asupra locuirii la bloc în perioada comunistă

Dintre componentele vieţii de zi cu zi, locuinţa este elementul care „aduce” cel mai intens trecutul în zilele noastre. Deşi de cele mai multe ori blocurile de locuinţe nu sunt percepute drept locuri ale memoriei, influenţa pe care acestea o au asupra memoriei perioadei comuniste nu este deloc de neglijat.
Cercetarea noastră îşi propune să analizeze modul în care apartamentul blocului socialist este perceput  de cei care îl ocupă în perioada comunistă. Construcţia intensă de blocuri a însemnat modificarea majoră a modului tradiţional de locuire în mediul urban. După 1990, atât specialiştii cât şi opinia publică au avut poziţii critice faţă de ansamblurile de locuinţe ridicate în perioada comunistă. Discursul public referitor la apartamentele ridicate înainte de 1990 este dominat de atribute cu încărcătură peiorativă (cutii de chibrituri”, cartiere dormitor”, etc.) care, deşi corecte, nu reuşesc să contureze imaginea completă asupra locuirii la bloc în perioada comunistă. Incercăm aici să chestionăm modul în care cei care au locuit pentru prima dată aceste blocuri s-au raportat la locuinţă. Au reprezentat aceste locuinţe o îmbunătăţire în privinţa traiului? Cine ajunge să locuiască la bloc? De unde vin şi ce aşteptări au indivizii care ocupă apartamentele nou construite? Toate blocurile sunt la fel?
Nuanţările pe care cercetarea noastră le propune asupra problemei locuirii la bloc de-a lungul perioadei comuniste au menirea să adauge încă un punct pe lista explicaţiilor nostalgiei faţă de perioada comunistă care rămâne ridicată mai ales în rândul segmentului societăţii a cărui viaţă activă s-a petrecut înainte de 1990.

Doctorand în istorie, Universitatea din Bucureşti cu o teză despre dinamica habitatului urban în Bucureşti (1948-1989). Arii de cercetare: comunismul românesc, istorie urbană, viaţa cotidiană în perioada comunistă.

11. 30-13.30: Panel III. (in English): 1989 and Communist legacy

·         Dragoş Petrescu, Twenty-Five Years After: Explaining the Timing, Sequence and Nature of the 1989 Revolutions in East-Central Europe
·         Barbara H. Vann, Velvet Memories: Looking Back at 1989
·         Liliana Deyanova, Les debats actuels sur le 'communisme' et les secrets des archives de la police politique
·         Emilia Zankina, The Bulgarian Post-communist Elite and its Links to the Former Secret Service
·         Georgi Medarov, Making the truth about Bulgarian Communism


 Twenty-Five Years After: Explaining the Timing, Sequence and Nature of the 1989 Revolutions in East-Central Europe

When examining the 1989 phenomenon, one is compelled to address three fundamental issues concerning its inception, unfolding and outcome, namely: the timing, sequence and nature (violent or non-violent, negotiated or non-negotiated) of events. Accordingly, one can formulate three key questions related to the revolutionary year 1989, as follows: (1) Why those revolutionary events occurred precisely in 1989? (2) Why the communist regimes in East-Central Europe (ECE) collapsed in a particular order, i.e., Poland – Hungary – East Germany – Czechoslovakia – Bulgaria – Romania? (3) Why the 1989 events in ECE were not violent, with the exception of Romania?
My paper proposes a frame of analysis of the 1989 events in ECE and answers the three key questions presented above. When comparing the 1989 events and the “classic” revolutions of the modern age, one must acknowledge three peculiar features of the 1989 events: they were non-utopian, not carried out in the name of a particular class and non-violent (with the conspicuous exception of Romania). Considering these specific aspects, it may be argued that the 1989 events in ECE can be termed as “postmodern” revolutions.
In order to explain the timing, sequence and nature of the 1989 revolutions in ECE, my paper employs a model-building approach and puts forward an explanatory model which takes into consideration the entangled histories of the Soviet Bloc countries over the period 1945–89, as well as domestic events and issues of (recent) path dependence. The main assumption is that the collapse of the communist rule in ECE was provoked by an intricate and sometimes unexpected interplay of structural, conjunctural and nation-specific factors, which ultimately determined the timing, sequence and nature of those events.
These factors operated and interacted in various ways in each of the countries analyzed, but they were nevertheless present in each case. Such a model is able to accommodate issues of path dependence, patterns of compliance and contestation under communist rule and questions of interdependence at both international and Soviet Bloc level. The particular way in which the above-mentioned factors aggregated determined eventually the nature of the revolution in each of the cases discussed, i.e., negotiated or non-negotiated, peaceful or violent, as well as the order in which the six communist dictatorships in ECE were overthrown.

Ph.D., Associate Professor of Comparative Politics and Recent History in the Department of Political Science, University of Bucharest and Chairman of the Board of the National Council for the Study of the Securitate Archives (CNSAS) in Bucharest.

Barbara H. Vann

Velvet Memories: Looking Back at 1989

My research focuses on Czech perceptions of the transition from communism to democracy. I began a pilot study in 2007, interviewing a small number of individuals about their experiences prior to 1989, their experience of the events of November 1989, and their perceptions and experiences of “life after communism.” A Fulbright Award allowed me to continue the study during my sabbatical. It is especially exciting to have the opportunity to interview people 25 years after the “Velvet Revolution.”
I suspect (along with noted Yugoslav author Slavenka Drakulic), that although people have “survived communism,” they “have not yet outlived it”. And Czech authors, Kopeček and Spurný noted in 2010 that “The Czech reflection on communism is still undertaken in peculiar waves even twenty years after its fall.”
I propose to treat the interview transcripts as narrative for analysis. What I am particularly interested in is how people’s everyday lives were affected by the transition from communism to democracy. Relevant work by a limited number of authors has appeared in English; however, the bulk of the research published in English on the Czech experiences with transition generally focuses on macro-level analysis of economic and political factors.
It seems reasonable that experiences will be affected by factors such as age, gender, Communist Party membership, etc. A 2009 Pew Global Attitudes survey found marked age differences in evaluations of the political and economic changes post-communist societies have undergone over the past two decades. Members of the post-communist generation (now ages 18-39) offered much more positive evaluations than those who were adults when the Iron Curtain fell. My research thus far indicates that this is true in the Czech case as well.

PhD, Associate Professor, Loyola University Maryland, Visiting Faculty, Charles University, Prague, Czech Republic

Lilyana Deyanova

Contemporary historiographic debates oncommunismand the secrets of the archives

The aim of the paper is to view the specifics of the current historipgraphic debates on ‘communism’ through the prism of a particular study. That study deals with the memory of scientists of the non-autonomy of social sciences and the memory of the archives of the Bulgarian political police. More specifically, I am interested in the social transformations of knowledge during late socialism, or how new scientific units were created within the field of the Marxist doctrine. I raise questions regarding ‘the secrets of the archives’ and the difference between the critical and the uncritical readings of their testimonies.
The State Security archives testify of diverse forms of non-autonomy of the scientific field and its relations with different situations in ‘the field of power’ (understood as in Bourdieu, not identical to the political field). But the hypothesis here is that such conclusions are not anything new or unknown before the opening of these archives. Like other researchers (E. François, S. Combe, Jay Rowell) I find even some ‘disappointments with the archives’, they come to be just another more concentrated use of the ‘wooden language’ that is so well known and studied ideologically. There are no ‘hidden treasures’ in the State Security, no principally new documents on the heteronomy of the transforming field of social sciences, such as socioilogy and history, in the late 1970s.
To show that, I analyse in parallel archives of specialized scientific institutes (e.g. the Institute for Contemporary Social Theories which, almost as early as at its creation in the late 1960s, was doubly affiliated, to the Academy of Sciences and to the Central Committee of the Communist Party). This comparison allows us to see similar discursive logics, similar strategies, shared repertories of action (and not seldom similar documents written by the same authors) against e.g. the ideological diversion of the Western scientific ‘centrals’ on which ‘express information’ was gathered in order to ‘signal of the more important phenomena and trends in the enemy camp’.
One of the main hypotheses underlying this analysis, formed on the basis of previous studies (e.g. my own analysis of tens of interviews of historians, sociologists and other researchers of communism as done within an international study uner the guidamce of Maria Todorova and Stefan Troebst and published in Remembering Communism), is that the specific institutionalization of Bulgaria cultural and scientific institutes, the lack of ‘normal’ scientific public space and of clear professional differentiations and rules facilitated the functionling of the State Security. With its characteristic plasticity, perfected throughout the decades, it set in motion, ingeniously or just routinely, different combinations of persons, groups and institutions, or, instead, was set in motion by them in the name of ‘the Party, the state and the people’. Thye cascades of decrees and circular orders at the diverse hierarchical levels, together with the ceaseless ‘letters’ and word-of-mouth orders on exceptions from these same orders, are mechanisms presupposing constant specific interactions and renegotiations, network games, which stabilize insecurities but also the chances of obedience (and this specific maintenance of domination – for it is maintained in interaction – as Jay Rowell says, ‘is not taken into account by the theories that assume that structures of domination are stably fixed and obedience in fine rests on fear’).
In a word, my analysis is a critique of the so-called ‘totalitarian paradigm’ and its strange updates in the field of contemporary social sciences in Bulgaria.

Professor at the Department of Sociology, ‘St Kliment Ohridski’ Sofia University. Her research interests include social symbolism, myth and utopia, everyday life, the violence of revolution, collective memory, life-writing, and the sociology of personality. She has published extensively on the memory of communism and on Bulgarian historiography.

Emilia Zankina

The Bulgarian post-communist elite and its links to the former secret service

One of the lasting public notions in Bulgarian society is the negative role of the former secret service in the Bulgarian transition. We find two persisting “myths” in the public discourse – one, that former secret service agents took active part in the political process, mainly though infiltrating the opposition in order to sabotage its efforts to gain political power and prevail over the Communist party; the other, that former secret service officers actively participated in the economic transformation by appropriating state capital through various schemes. In the lack of meaningful lustration policy in Bulgaria, 25 years after the fall of the communist regime, the question of the former security service continues to be debated. Although the former secret service was disbanded in 1990, there is a still persisting belief that former security officers criminalized the transition and impeded reform efforts.
This study examines the degree to which former secret service agents (both officers and informers) were present among the post-communist political elite. The study utilizes reports of the secret service files commission and matches them to elite rosters created for the 1990-2000 period. The study examines the number and percentage of former secret service agents in parliament, government, Supreme Court and state agencies, and among the different parties and branches of government. Although the data comes short of explaining the ways in which former secret service agents might have been involved in political and economic processes, it sheds light on the possible role of the former secret service in the transition.

Emilia Zankina is an Assistant Professor in Political Science at the American University in Bulgaria. She holds a Ph.D. in International Affairs and a Certificate in Advanced East European Studies from the University of Pittsburgh.  Her research examines democratization and elite transformation in Eastern Europe, populism, civil service reform, and gender political representation. In the past, Zankina has served as Associate Director of the Center for Russian and East European Studies at the University of Pittsburgh, Managing Editor of East European Politics and Societies, and Editor-in-Chief of the Newsletter of the Bulgarian Studies Association.

Georgi Medarov

Making the Truth about Bulgarian Communism

...interpretation is the violent or surreptitious appropriation of a system of rules, which in itself has no essential meaning, in order to impose a direction, to bend it to a new will, to force its participation in a different game, and to subject it to secondary rules...

Michel Foucault

Recently Evelina Kelbecheva, a Bulgarian historian, initiated a petition demanding the government to include the comparative studies of totalitarian regimes and Bulgarian Communism in the high school curriculum. She claimed we “live in parallel universes” regarding “our knowledge” about Bulgarian Communism and it is high time “we end this historical anomaly and show the truth about the regime”. Similar assertions have been pushed by a number of scholars and activists. Such statements usually go along the following lines: “the truth is known, albeit not told”.
In this paper I will trace the discursive formation of the “Truth about Communism” in the publications of the Institute for the Studies of the Recent Past. The Institute claims to address the fact that “[o]ur society has no clear consciousness of what is right and what is wrong”, precisely by studying and producing scientific truth about Communism. However, after taking a closer look at its publications, it turns out it is hard to locate “the truth” on the level of any concrete arguments. One very banal observation: some say Communism was unpatriotic, others - it was too nationalist. Тensions do not only exist between different, but sometimes within the same text.
I will show that the closer one looks into the concrete texts, the less clear it is what makes them coherent in terms of the articulation of a singular truth that is supposed to be disseminated in order to raise social consciousness. My main thesis will be that the making of the truth about Communism, in the Institute’s historical research, cannot be found in the content, but rather in its form. That is to say: by the very practical supposition that there is a truth, not in its articulation within concrete and consistent arguments. In other words, the guiding principle is not a check-list of а unified “totalitarian paradigm”, but rather a “totalitarian inclination”, to use a mouthful. Such a position, it seems to me, has wider theoretical implications on what actually constitutes the (formal) homogeneity of any theoretical paradigm.

PhD student in Sociology at “Kliment Ohridski”, Sofia University; Research interests: historical sociology, social memory, post-socialism, discourse analysis, post-foundational political thought, theory of populism.

11.30-13. 30: Panel IV (Română): Forme şi aspecte subversive în România comunistă


·         Ana-Maria Cătănuş, Puterea cuvintelor. Despre disidenţii români atunci şi acum
·         Pavel Monica, La dissidence féminine roumaine pendant les deux dernières décennies du régime communiste ou la décision personnelle politiquement déterminée
·         Adrian Mureşan, Etică şi subversiune culturală la N. Steinhardt
·         Ileana Panţu, Poetul Rolf Bossert, un oponent al regimului comunist
·         Liviu Rotman, Elemente de societate civilă în România comunistă

Ana-Maria Cătănuş

Puterea cuvintelor. Despre disidenţii români atunci şi acum

Comunicarea pe care dorim să o prezentăm îşi propune să readucă în atenţie un subiect în continuare sensibil al istoriei recente: disidenţa. Ce a fost disidenţa? A avut România disidenţi? Cine au fost, ce au urmărit, ce au realizat şi cu ce costuri? Acestea sunt întrebările la care va încerca să răspundă comunicarea noastră. Şi cum cuvintele au avut potenţialul mai puţin de a ameninţa regimul comunist în funcţionarea sa, cât a tulbura imensa mare de tăcere din societate, accentul comunicării noastre va fi plasat pe analiza discursului disident. Ne propunem să readucem în atenţie principalele teme ale discusului disident, să analizăm impactul său „atunci”, dar şi cât anume din componentele sale mai sunt valabile „acum”, după un sfert de veac de libertate.

Cercetător ştiinţific III la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române. Doctor în istorie (2012). Arii de cercetare : istoria comunismului din România, cu accent pe anii 1965-1989, disidenţa în spaţiul sovietic şi în România.

Pavel Monica

La dissidence féminine roumaine pendant les deux dernières décennies du régime communiste ou la décision personnelle politiquement déterminée

Mon intervention propose une étude comparative envisageant la réflexion de la réalité communiste quotidienne – décrite dans les dossiers des archives nationales regardant les personnalités de la vie intellectuelle roumaine – et la réalité vécue, décrite dans les mémoires de ces personnalités: Monica Lovinescu, Oana Orlea (sur son vrai nom Maria Ioana Cantacuzino), Sanda Stolojan – en France, Herta Müller et Nora Iuga – en Allemagne, Sanda Golopenția et Gina Stoiciu – en Canada, Nina Cassian – aux Etats Unis et Doina Cornea, Doina Jelea et Ana Blandiana (Otilia Valeria Coman) – en Roumanie. J’ai choisi ces personnalités féminines pour pouvoir illustrer l’égalité des traitements dont jouissaient les femmes et les hommes pendant le communisme dans la vie quotidienne et dans la vie de la détention.
Les questions de recherche qui ont guidé ma démarche scientifique sont : Quel est l’effet de la décision politique d’un régime communiste sur la population du pays respectif? Est-ce qu’il y a du vrai choix rationnel pendant un régime politique totalitaire? Quelle est la signification de la prison politique pour une femme?  Comment peut l’activité de la dissidence aider un peuple à agir et à réagir?
Du point de vue méthodologique, j’ai utilisé l’analyse quantitative et qualitative des dossiers des personnalités envisagées – trouvés dans les Archives Nationales de la Roumanie – et l’analyse qualitative des journaux et des mémoires que ces personnalités représentatives de notre pays nous ont laissés.
Cette recherche, ayant dans son centre l’activité de la dissidence féminine roumaine pendant les deux dernières décennies du régime communiste, va s’appuyer sur l’étude de cas des conséquences que les intellectuelles roumaines ont eues à subir à cause de leur audace de penser et de parler à haute voix, à cause du fait qu’elles ont encouragé leurs compatriots à prendre position et à se défendre les droits. Toutes ces actions ont été plus sévèrement jugées et condamnées si on parlait des femmes à cause des stéréotypes du genre bien enracinés dans la mentalité roumaine à ce moment-là.

Doctorande en Sciences politiques, Université de Bucarest

Adrian Mureşan

Etică şi subversiune culturală la N. Steinhardt

În prezentarea mea mă voi apleca asupra procesului de subversivitate a constructelor culturale occidentale, în speţă a celui francez şi a celui englez, în eseul cultural al lui N. Steinhardt. Disting între subversiune idealistă (Steinhardt interbelic) şi subversiune istoricistă (Steinhardt postbelic). Încerc să evidenţiez modelele occidentale ale subversiunii culturale la acest scriitor, memorialist, eseist şi teolog român anticomunist. Ating, prin contextualizare, şi ipoteza controversată a ,,rezistenţei prin cultură” în mediul cultural autohton, atacată mai ales în cercurile culturale de stânga, caut să disting între fantasmă etică vs. fibră etică. Evidenţiez, în concluzie, strategii ale subversiunii anticomuniste la N. Steinhardt.

Eseist şi critic literar, profesor de teatru şi de limba şi literatura română la Şcoala Internaţională Cambridge; Doctorand al Universităţii din Bucureşti. Autor de scurt metraje, redactor la revista Verso (serie nouă).

Ileana Panţu

 Poetul Rolf Bossert, un oponent al regimului comunist

Rolf Bossert este un poet de limbă germană din România despre care a început să se vorbească în ultima vreme în strânsă legatură cu represiunea comunistă din epoca Ceauşescu. Autorul a făcut parte din Grupul de Acţiune Banat care, prin activitatea sa din prima jumătate a anilor ‘70, a alertat Securitatea. Rolf Bossert se dovedeşte a fi unul dintre cei mai virulenţi critici ai regimului de la sfârşitul anilor ‘70 şi începutul deceniului următor. În poeziile pe care a apucat să le publice se poate descifra un aliaj între critica lucidă la adresa societăţii comuniste şi umor. Urmările sunt dintre cele mai nefaste: rămâne fără slujbă, este ameninţat, bătut şi, în cele din urmă, este nevoit să plece în Germania. La puţin timp după ce ajunge la Frankfurt este găsit mort. Nici până astăzi n-au fost lămurite cauzele morţii sale. Cert este că represiunea regimului a provocat, direct sau indirect, o dramă. Rolf Bossert rămâne un caz în istoria literaturii din România anilor ‘70-‘80. A scris o poezie de o mare intensitate care a început să fie tradusă în ultimul deceniu şi în limba română.

Doctorandă, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti

Liviu Rotman

Elemente de societate civilă în România comunistă

Una din trăsăturile oricărui regim totalitar este distrugerea societăţii civile. În cazul românesc, în ciuda caracterului represiv al comunismului, credem că societatea a încercat chiar şi în cele mai dificile momente ale represiunii să contracareze opresiunea.
Chiar şi în acest context se menţin elemente de societate civilă. Este adevărat fragile, dar persistente. Acestea încearcă – fără să reuşească întotdeauna – să menţină existenţa unei anume normalităţi în contextul unei realităţi total anormale, impuse prin forţă.
Aceste forme de societate civilă încearcă să se opună propagandei oficiale, să străpungă  totala izolare, să stabilească la nivelul unor cercuri foarte restrânse – familie, prieteni – o dezbatere alternativă.
Comunicarea noastră îşi propune să realizeze o radiografie a unor forme de societate civilă: răspândirea şi comentarea unor posturi de radio occidentale – în primul rând Europa Liberă –, al petractării de zvonuri, şi nu în ultimul rând circulaţia bancurilor. Vom încearca astfel să demonstrăm că erodarea regimului s-a făcut şi prin intermediul acestor elemente de societate civilă.

Doctor în istorie, Profesor la SNSPA, Director al Centrului pentru studierea istoriei evreilor din România, București

14. 30-16.30: Panel V. (Română): Viaţa cotidiană: istoriografie, memorie, istorie

·         Maria Mateoniu, Viața cotidiană în comunism din perspectiva cercetărilor efectuate în cadrul Muzeului Țăranului Român
·         Manolache Dana-Ioana, Familia în scrisorile către Nicolae Ceauşescu
·         Dumitru-Alin Savu, Nostalgii alimentare: amintiri, mâncare, comunism
·         Neagoe Nicoleta, Désir d’ailleurs. Temps, évasion et rites de passage dans un village roumain des années 1980
·         Daniela Sorea, Adrian Mustăţea, Parodia ca mijloc de supravieţuire în România comunistă

Maria Mateoniu

Viața cotidiană în comunism din perspectiva cercetărilor efectuate în cadrul Muzeului Țăranului Român

Instaurarea regimului comunist în ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est a determinat raporturi sociale dintre cele mai dinamice, transformări dintre cele mai profunde. Dislocarea populaţiei de la sat la oraş, schimbarea regimului proprietăţii prin măsurile de naţionalizare şi colectivizare, au impus noi forme de habitat, de convieţuire în grup şi, în acelaşi timp, supravieţuirea unor practici şi comportamente vechi, „tradiţionale”. Schimbările în plan cultural au fost, de asemenea, dintre cele mai serioase, apariţia unei noi elite prin dispariţia celei vechi sau/şi prin adaptarea acesteia din urmă la noile contexte. Strategile de supravieţuire, dar şi de succes, de accedere la funcţiile înalte din sistem, au fost extrem de diverse atât pentru indivizi cât şi pentru grupurile lor de apartenenţă.
Comunicarea de față își propune să arate care este importanța vieții cotidiene în studierea comunismului românesc, plecând de la studiilor efectuate în cadrul MTR, cu precădere a celui mai recent proiect desfășurat sub sigla acestei instituții, început în 2009 și care este încă în curs de desfășurare. Scopul proiectului Viață cotidiană în comunism este constituirea unei baze de date cât mai bogate, cu interviuri și istorii de viață aparținând unor persoane de vârste, condiţie socio-economică cât mai diversă și din cât mai multe regiuni ale ţării. Miza cercetării constă tocmai în acestă diversitate care să ne conducă la o reconstituirea a vieţii din timpul comunismului, redarea unui tablou cât mai complex, cu actorii diverşi, deţinând posturi cheie în sistem sau dimpotrivă oameni simpli absenţi de regulă de pe scena marii istorii. Ceea ce ne preocupă totodată este întelegerea sensul pe care aceşti oameni mai mult sau mai puţin influienţi, mai mult sau mai puţin simpli îl acordă existenţei lor sub comunism.
Cercetarea urmărește deopotrivă reconstituirea antropologică a vieţii cotidiene din timpul regimului comunist plecând de la faptele povestite, precum şi înţelegerea memoriei comunismului din perspectiva condiţiilor actuale de viaţă.Care sunt temele majore desprinse din interviuri și istoriile de viață culese, trimițând la structurile antropologice ale comunismului românesc? Care este percepția trecutului din perspectiva prezentului? Care sunt continuitățile și dicontinuitățile între epoca comunistă și cea post-comunită? Ce am pierdut și ce am câștigat după schimbarea de regim? Ce a fost bine și ce a fost rău sub regimul comunist? Sunt întrebări la care vom încerca să răspundem urmărind punctelor de vedere transmise de cei intevievați,cu scopul redării unei imagini consensuale a vieții cotidiene în comunism. 

Cercetător la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, doctor în etnologie al Universităţii Laval din Quebec.

Dana-Ioana Manolache

 Familia în scrisorile către Nicolae Ceauşescu

Un obiectiv pe care această prezentare îl propune este recuperarea unui segment din cotidianul comunist văzut şi povestit în timp real de către martorii săi, prin intermediul scrisorilor oamenilor muncii adresate lui Nicolae Ceauşescu. Interesul Partidului pentru chestiunea socială a dat naştere unui dialog cu poporul, articulat în două moduri. Primul este reprezentat de scrisorile impersonale celebrative, concepute după un tipar prestabilit, semnate în numele colectivelor de muncă şi trimise la fiecare nouă sărbătoare de pe axa temporală fixată de Partid; cel de-al doilea este ilustrat de scrisorile cu caracter personal, ce conţin raportarea autorilor la evenimentele descrise, au o problematică reală, dinamică, sunt expresia factorului social activ în raport cu Puterea coordonatoare.
Redefinirea straturilor sociale, a raporturilor între Partid şi popor şi a sistemului de valori orientative în sistemul comunist s-au redecodat în cheia ideologică a vremii, iar tensiunile survenite în urma acestui proces se reflectă în mărturiile scrise pe care oamenii muncii le-au lăsat. Vom dedica o atenţie specială politicii Partidului privind viaţa de familie precum şi scrisorilor care descriu acest segment pentru a sublinia gradul de intruziune al Partidului şi în special a imaginii conducătorului în universul personal al românilor. În acest sens, vom urmări consecvenţa cu care dialogul dintre putere şi oamenii muncii s-a desfăşurat între 1966-1970, întrucât am descifrat în acest proces o permanentă invitaţie către Putere de a interveni, de a coordona, de a exista efectiv în spaţiul privat al familiilor din societatea românească.
Vom vedea astfel în ce măsură nenumăratele invitaţii la botez şi nunţi, descrierile detaliate ale mariajelor ratate, cazurile de seducţie şi de adulter relatate cu lux de amănunte au oferit Puterii legitimitatea de a se amesteca în sfera vieţii private până într-acolo încât să îi permită chiar reglementarea naşterilor şi a divorţurilor.

Doctorandă, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Subiectul tezei de doctorat: “Scrisori către PCR. Oamenii muncii şi problemele lor în scrisorile către Nicolae Ceauşescu”

Dumitru-Alin Savu

Nostalgii alimentare: amintiri, mâncare, comunism

Obiectivul principal al acestei prezentări este acela de a deconstrui noțiunea de „nostalgie pentru comunism” prin realizarea unei etnografii a amintirilor și rememorărilor legate de alimentaţia corespondentă acestei perioade. Focalizându-mă pe această ramură a vieţii în comunism, voi încerca astfel să dezambiguizez şi să demistific parte cu parte o noţiune ce a prilejuit argumente ce se întind de la esenţialisme naţionaliste până la analize şi critici care încearcă să pună în lumină nu numai natura politică a problemei, dar mai ales pe cea socială şi deopotrivă individuală şi colectivă a gestionării memoriei trecutului. În acest context, nu de puţine ori ”nostalgia pentru comunism” a fost folosită drept indicator al unei culturi politice naţionale, deşi a fost analizată sau prezentată într-o manieră reducţionistă şi superficială.
Cum mâncarea este un act dinamic comestibil, o legătură viscerală, trăită zilnic între personal şi politic, lucrarea de față propune o abordare indirectă, prin intermediul alimentaţiei, a problemelor de ordin ideologic și politic pe care le pune subiectul nostalgiei, accesând totodată o memorie evocativă și multidimensională a trecutului comunist. Altfel spus, vom încerca să aflăm ce ne poate spune mâncarea și bucătăria (re-)amintite despre modul în care prezentul priveşte spre trecut, despre cum vedem trecutul politic şi cum alegem să ni-l amintim.
Prezentarea are la bază o cercetare desfăşurată în perioada ianuarie-februarie 2014 în oraşul Topoloveni şi comuna Călineşti, judeţul Argeş, pe un eşantion de 11 persoane, 5 bărbaţi şi 6 femei, cu vârsta între 36 şi 86 de ani, cu prilejul unei lucrări semestriale în cadrul programului masteral de antropologie al SNSPA, București.

Masterat în Antropologie la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti. Arii de cercetare: fenomenologia comunismului în post-comunism, politica memoriei, nostalgia pentru comunism, istorie orală şi socială, cultură materială şi economică, educație și copilărie în comunism și post-comunism.

Neagoe Nicoleta

 Désir d’ailleurs.Temps, évasion et rites de passage dans un village roumain des années 1980

Même si le communisme ne constitue pas mon domaine de recherche, il fait partie intégrante de ma vie par le simple fait que mon enfance se confond avec la décennie la plus noire du régime Ceaușescu, à savoir les années 1980. Par voie de conséquence, ma démarche se veut plutôt intimiste. Le discours est construit autour de quelques événements qui jalonnaient la vie quotidienne: la rentrée, le Noël, le Jour des Femmes, la fin de l’année scolaire, les vacances, mais aussi autour de quelques lieux et personnes incontournables pour la vie d’un village: l’école, le foyer culturel, l’église, le moulin, l’instituteur, le prêtre. Une attention particulière sera accordée aux rites de passage - l’entrée dans l’organisation des pionniers ou les deux semaines de pratique agricole, période riche en expériences d’interaction sociale. De même, les privations (les coupures de courant électrique, le rationnement du pain) seront discutées du point de vue de la formation individuelle. Je ne veux ni diaboliser, ni idéaliser ctte époque-là, mais tout simplement voir la manière dont l’écoulement du temps rend possible une distanciation assez forte pour qu’elle ne soit ni trop proche de la nostalgie, ni trop lointaine de l’examen critique. En partant du vécu personnel, je voudrais faire une incursion dans le monde rural à l’époque du communisme. Donc, désir d’ailleurs. Mais où évader? Dans le monde des livres? Dans le monde visuel, celui des fameuses videocasettes? Ou tout simplement évasion dans un monde imaginaire qui permettait aux enfants de peupler des lieux symboliques tel que le moulin, l’école ou le foyer culturel avec des personnages livresques ou réels, mais capables d’embellir cette vie monotone?

Doctorante à l’Université de Bucarest, Faculté des Lettres

Daniela Sorea, Adrian Mustăţea

Parodia ca mijloc de supravieţuire în România comunistă

În prezentul studiu vom prezenta câteva parodii specifice culturii urbane din România comunistă, analizând substratul social al acestora. 
Potrivit lui Henri Bergson (Teoria râsului, 1900) râsul are o funcţie coezivă. Prin râs societatea taxează comportamentele rigide în vederea corectării acestora. Această abordare este valabilă pentru societăţile democratice. În cazul regimurilor dictatoriale, rostul râsului este parţial diferit: umorul face existenţa suportabilă.
Specific umorului românesc din perioada totalitară este sugerarea ideii că oamenii se pregăteau să înfrunte pentru o perioadă îndelungată condiţiile de represiune aflate la originea creaţiilor umoristice. 
Parodia răstoarnă valorile şi reconfigurează evenimentele potrivit unei abordări iraţionale cu finalitate hilară. Cu ajutorul nuanţelor de limbă şi al registrelor lingvistice diferite, aceasta rescrie mesajele oficiale ale autorităţilor dictatoriale. Ea exploatează diferenţele dintre registrele familiar şi oficial ale limbii (de exemplu, Elena Ceauşescu este „Lenuţa” şi respectiv „Tovarăşa academician doctor inginer, savant de renume mondial”).
În România socialistă au circulat parodii create de copii şi parodii create de adulţi. Originile lor sunt de o mare diversitate: jurământul şoimilor patriei, piese muzicale cunoscute, sloganuri ale PCR etc. În cazul copiilor, sunt parodiate cu inocenţă formulări oficiale redundante (de exemplu, „Pentru pace şi popor/Ne luptăm în dormitor”); în cazul adulţilor, intenţia critică este evidentă („Aseară trecui călare/Pe la trei alimentare/Şi văzui la lumânare/Rafturile goale”). 
Înlăturarea regimului comunist nu a dus la dispariţia apetenţei pentru parodie politică a românilor. În context post totalitar, aceasta se manifestă în direcţia reabilitării caracterului corectiv, democratic, al parodiei.

Daniela Sorea, lector universitar doctor la Departamentul de Ştiinţe Sociale şi ale Comunicării, Facultatea de Sociologie şi Comunicare a Universităţii Transilvania din Braşov.
Adrian Mustăţea lector universitar doctor – cadru asociat la Departamentul de Ştiinţe Fundamentale şi Management, Academia Forţelor Aeriene Henri Coandă din Braşov.


14. 30-16.30: Panel VI. (Română): În slujba regimului communist: memoria şi istoria “celor aleşi”

·         Ştefan Bosomitu, „Puțini am fost, mulți am rămas”. Ilegaliștii partidului vs. istoria și memoria clandestinității PCdR
·         Ionel Radovici, Grigore Preoteasa. Ascensiunea în cadrul structurilor comuniste
·         Gabriela Georgiana Vilău, Torţionarul communist: victimă a sistemului? Rolul lui Eugen Ţurcanu în procesul de formare a torţionarilor
·         Dumitru Lăcătuşu, „Memoriile” torţionarilor. Represiunea comunistă narată şi justificată de făptuitori
·         Sidonia Grama, Posteritatea unui eveniment fondator: Travaliul memoriei revoluției române din decembrie 1989

Ştefan Bosomitu

„Puțini am fost, mulți am rămas”. Ilegaliștii partidului vs. istoria și memoria clandestinității PCdR

Născut din ură și animat de resentiment, comunismul românesc a supraviețuit vreme de două decenii în ilegalitate, fără a reuși să stârnească prea multe pasiuni în rândul societății românești. Astfel că, după 1945, propaganda comunistă a făcut eforturi considerabile pentru a construi un Panteon roşu, populat de eroi – martirii ilegalităţii şi/sau fii poporului –, şi mituri – în special ale unor evenimente marcante pentru istoria partidului (greve, manifestații, sau procese în care fusese implicaţi activişti comunişti). Panteonul roşu a devenit astfel un loc unde, odată ajuns, nu aveai certitudinea statornicirii. Cauzele principale ale unei situaţii atât de paradoxale trebuie puse în legătură cu o realitate uneori ignorată – regimul instaurat după 1945 nu şi-a perceput istoria recentă într-o manieră unitară sau fără echivoc. Ba chiar din contră, a abordat-o confuz, ambiguu şi uneori chiar cinic. Multe dintre ierarhiile de dinainte de 1945 au fost răsturnate de realitățile postbelice. Lumea strâmtă a subteranei, în care își desfășuraseră comuniștii activitatea avea să se dilueze treptat, lăsând loc unei noi geometrii a sferelor de influență și acanalelor de decizie. Rolurile avea să și le asume unii și alții, profitând de contexte prielnice sau de legături și interese. Puțini dintre eroii ilegalității și-au mai găsit un rost în noile structuri de partid. Între ei și conducerea partidului avea să se producă o ruptură care se va acutiza în timp. Această situație a generat atât emergența unor memorii concurente referitoare la istoria deloc îndelungată a partidului, cât și destule neconcordanțe între narațiunile propagandei referitoare la diferite secvențe istorice și cele ale protagoniștilor acelor istorii. Conflictul latent dintre aceste memorii concurente avea să cunoască și episoade de criză acută, când nemulțumirile „veteranilor” aveau să erupă. Partidul a știut să rezolve cinic aceste situații, acționând cu brutalitate împotriva apostaților. Lucrarea mea va face o incursiune în istoria deloc convivială a relațiilor dintre partid și veteranii acestuia, propunând explicații pentru emergența și acutizarea rupturii dintre cele două tabere.

Cercetător IICCMER. Doctor în istorie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași cu o teză intitulată: Miron Constantinescu – destinul unui intelectual angajat. Domenii de interes: istoria comunismului românesc interbelic, biografiile nomenclaturii, intelectualii și regimul comunist, structuri sociale și de putere.

Radovici Ionel

 Grigore Preoteasa. Ascensiunea în cadrul structurilor comuniste

Prezentarea își propune să prezinte traseul parcurs de Grigore Preoteasa de la un simplu membru U.T.C., când activa ca ilegalist, la funcția de Ministru de Externe între anii 1955 – 1957, când a fost direct implicat în procesul de aderare a României la Organizația Națiunilor Unite. Studiul prospectează arhivistic şi din punct de vedere politic parcursul unui înalt reprezentant al nomenclaturii comuniste, incluzând de asemenea ascensiunea acestuia în rândurile Partidului Comunist Român, oferind în acelaşi timp o imagine asupra structurilor interne ale partidului precum şi asupra legilor scrise şi nescrise care guvernau relaţiile dintre membrii de partid. Fricţiunile politice dintre Grigore Preoteasa şi diverşi membri de partid, apărute chiar în momentele în care mişcarea se închega, pot reprezenta o hârtie de turnesol care să măsoare cu o anume acurateţe formarea unor clivaje precum şi sciziunile dintre diferitele facţiuni din interiorul structurilor iniţiale ale Partidului Comunist în România.

Doctorand, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.

Vilău Gabriela Georgiana

Torţionarul comunist – victimă a sistemului? Rolul lui Eugen Ţurcanu în procesul de formare a torţionarilor

Publicarea în mass-media a mai multor articole privind condamnarea tortionarilor comunişti în viata ne-a făcut să ne îndreptăm atenţia către realizarea unei analize a noţiunii de tortionar, cu un accent special asupra unuia dintre cei mai feroci torţionari din sistemul carceral comunist, Eugen Turcanu. Întreprinderea unei analize care să scoată la lumină mijloacele întrebuinţate de Eugen Ţurcanu în procesul de transformare a individului în torţionar şi implicit în acţiunea de reeducare, este esenţială pentru a oferi o imagine completă şi coerentă asupra înţelegerii şi delimitărilor noţiunii de torţionar. Insistăm asupra ultimului aspect menţionat pentru că, după cum relevă mărturiile foştilor deţinuţi politici, nu a existat un model unic de torţionar, ci s-a manifestat sub mai multe forme, acţiunile acestora fiind conduse de motivaţiile intrinsece, sistemul de valori, convingeri. Altfel spus, demersul prezentarii se înscrie în încercarea de a oferi o bază de înţelegere a elementelor  în jurul cărora gravitează conceptul de torţionar, pentru ca mai apoi, în lumina marturiilor foştilor deţinuţi politici, să decantăm metodele pe care torţionarii le aplicau celor care făceau obiectul reeducarii. Aceast studiu nu încearcă sa răspundă tututor problemelor pe care le ridică reeducarea în sistemul carceral comunist, ci speră să ofere, din perspectiva percepţiei fosţilor deţinuţi politici, o imagine concludentă a tortionarului comunist. Nu intentionam a realiza un inventar al metodelor întrebuinţate în acţiunea de reeducare, ci să decelăm paşii care conduc la transformarea individului în torţionar. Raţiunea alegerii lui Eugen Ţurcanu ca punct central al analizei este una simplă, acesta impunându-se ca figură centrală a torţionarului comunist.

Master in Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană, Şcola Naţionale de Studii Politice şi Administrative.

Dumitru Lăcătuşu

 „Memoriile” torţionarilor. Represiunea comunistă narată şi justificată de făptuitori

Deschiderea arhivelor comunismului a oferit cercetătorilor noi resurse pentru examinarea represiunii comuniste: memoriile, autobiografiile şi declaraţiile făptuitorilor, existente în dosarelelor profesionale, de partid sau în cele de anchetă. Intrarea lor în circuitul ştiinţific permite analiza represiunii din comuniste din interior, ceea ce poate conduce la interogarea ştiinţifică a motivelor care au stat la baza unor acţiuni represive.
Pornind de la aceste surse, comunicarea de faţă îşi propuneanaliza şi examinarea reprezentărilor represiunii comuniste şi a justificărilor avansate de făptuitori în documentele epocii. Pentru realizarea acestor deziderate, mi-am propus analiza unor documente create de persoane marcante ale regimului comunist din anii ’50, implicate în geneza şi gestionarea represiunii în calitate de decidenţi sau ca simpli executanţi: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Vasile Ciolpan, Gheorghe Enoiu,Nicolae Maromet, Mihai Patriciu.
Prezentarea este structurată în două părţi. Prima prezintă informaţii biografice despre subiecţii acestei analize şi condiţiile care au condus la crearea documentelor examinate. Scopul acestei secţiuni îl reprezintă evidenţierea motivelor care i-au determinat pe făptuitori să-şi expună faptele, contextul în care au fost comise şi, ulterior, transcrise în „povestirile despre sine”. Prin această sintagmă definesc acele materiale autobiografice sau memorialistice create de foştii ofiţeri de Securitate/Penitenciare în timpul exercitării funcţiei sau după îndepărtarea din aparatul represiv.
Cea de a doua parte a acestei comunicări analizează reprezentările represiunii şi a crimei politice în documentele examinate. Ipotezele de lucru de la care pornesc sunt că autorii actelor represive îşi descriu propriile fapte drept o „crimă de obedienţă”, dar şi că aceşti făptaşi ai răului îşi construiesc propria realitate disculpatoare şi justificativă despre crimele menţionate în literatura memorialistică, dar şi în „povestirile despre sine”.

Doctorand al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Istorie, având ca temă de cercetare: Politici represive şi birocraţii puterii în România comunistă (1948-1968). Studiu de caz: Alexandru Drăghici. Asistent de cercetare în cadrul Centrului de Cercetări în Istorie Contemporană „Cont’texte” al Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti. Domeniile de interes: represiunea comunistă, biografiile birocraţiilor comunişti, istoria Partidul Comunist Român, structuri de partid şi de stat în România comunistă.

Sidonia Grama

Posteritatea unui eveniment fondator: Travaliul memoriei revoluției române din decembrie 1989

Lucrarea pe care o propun, rezultatul unei cercetări doctorale îndelungate asupra revoluției române din 1989, în memoria colectivă și în imaginarul social, încearcă să ofere, în această perioadă de bilanț, câteva idei centrale despre construcția socială a memoriilor acestui eveniment fondator violent al democrației românești post-comuniste.
Interogației obsedante, „A fost sau nu a fost revoluție?”, care a bîntuit conștiințele încă de la consumarea situației revoluționare de la finalul acelui an revoluționar, îi contrapun o altă întrebare, mai analitică, și anume: „Ce fel de revoluție să fi fost?”  La aceasta din urmă încerc să ofer un răspuns argumentat, nu neapărat previzibil și nu neapărat definitiv, situat deopotrivă în durata lungă și în durata scurtă a istoriei.
Voi investiga tipurile de violență politică consumate în diferitele faze ale evenimentelor și care au continuat în imediata posteritate a lor, violență care a făcut din ceea ce numim generic „revoluția română”,  un caz atipic și excentric al acelui an mirabilis al Europei Centrale și de Răsărit. Deconstruind interpretările dominante ale evenimentelor și lupta simbolică între discursurile despre revoluție, voi releva mizele lor politice acerbe. Îmi propun să descriu rănile simbolice ale memoriei revoluției și practicile culturale de gestionare a lor, în răstimpul acestui sfert de veac: practici contestatar-comemorative,  monumente și locuri ale memoriei revoluției din Timișoara, București, Cluj (și alte orașe din Transilvania).
Complementar unei perspective macro și de sinteză asupra evenimentelor, voi propune o abordare analitică și descriptivă, cu detalii etnografice, preocupată fiind să creionez o antropologie istorică a memoriei revoluției din decembrie 1989.

Doctor în Istorie, Facultatea de Istorie Filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj cu o teza despre: „Revoluţia română din decembrie 1989 în memoria colectivă şi în imaginarul social”. Cercetător postdoctoral, Programul Minerva, Academia Română, Cluj. Redactor al Anuarului Institutului de Istorie Orală, AIO. 

Gabriel Andreescu
După 25 de ani: ce știm?, ce înțelegem?, ce folosim?

Studiul este compus din câteva secțiuni-teme a căror cercetare este necesară pentru ca imaginea construită în cei 25 de ani trecuți de la revoluție să fie unitară. O primă secțiune face observații asupra chestiunilor încă deschise în cercetarea istorică: care este numărul victimelor comunismului; care ar fi calificarea de drept a represiunii și dacă putem vorbi despre o evoluție a încadrării juridice în timp. În legătură cu această primă chestiune se ridică întrebarea dacă informația adăugată în intervalul de un sfert de secol înseamnă un plus de înțelegere a comunismului.
O altă secțiune a studiului documentează câteva anomalii ale desprinderii de comunism:  continuitatea elitelor, utilizarea abuzivă a arhivelor Securității; desemnificarea sau resemnificarea crimelor regimului comunist. Pentru fiecare dintre aceste categorii sunt date exemple. Concluzia studiului este că avem o cunoaștere a regimului comunist încă lacunară, și încă superficială, în sensul propriu al termenului.

                                                                                                                             Adrian Niculescu

Exilul românesc -  vocea celor fără de voci – la revoluţiei din decembrie 1989

Comunicarea își propune să facă o introspecție și o radiografie a Exilului Românesc în ajunul și în timpul Revoluției din Decembrie. Aceasta va descrie și analiza Componentele Exilului, acțiunile sale, care se întețesc, mobilizarea sa, care sporește considerabil, unitatea sa, care devine tot mai evidentă, sporirea fără precedent a credibilitații sale, valul de simpatie și de solidaritate pe care îl stîrnea tot mai mult în jurul său, în țările de refugiu, cu cît se adîncea criza și se profila mai pregnant demascarea internațională a satrapicului regim național-comunist al mizeriei ceaușiste - cu o privire specială asupra anului 1989.

17.00-17.30: Vlad Mitric-Ciupe, Muzeul comunismului versus Muzeul totalitarismului. Muzeu vs. Memorial. Sfaturi de bune practici


Vlad Mitric-Ciupe

Muzeul comunismului versus Muzeul totalitarismului. Muzeu vs. Memorial. Sfaturi de bune practici

Deşi suntem la 25 de ani de la căderea comunismului, României îi lipseşte încă o instituţie ce s-ar putea numi, Muzeul comunismului. Constantând existenţa unei confuzii de termeni, îmi propun definirea unor concepte precum totalitarism, comunism, crimele comunismului, represiune, viaţă cotidiană, memorial. Voi încerca de asemenea să argumentez cea mai bună abordare conceptuală în recuperarea memoriei victimelor comunismului prin intermediul unui edificiu precum şi rolul pe care trebuie şi poate să îl joace arhitectura.

17.30-18.00: Închiderea conferinţei

Un comentariu:

  1. Stiletto Titanium Hammer - SterlingTitsanium-arts.com
    Stiletto Titanium titanium plate Hammer - SterlingTitsanium-arts.com. titanium gr 2 Home. Stiletto Titanium Hammer. microtouch trimmer SterlingTitsanium-arts.com. Home. titanium muzzle brake Stiletto titanium fishing pliers Titanium